Teodor Graur: Despre atelierul artistului, vestimentație și altele

25 iunie 2017

De cât timp lucrați?
Lucrez în arta contemporană de peste treizeci și cinci de ani. Acest lucru are drept consecință faptul că am ajuns la o metodă în transpunerea ideilor pentru materializarea unor concepte. Demersul artistic presupune un fel de cercetare pe o anumită direcție (să spunem teoretică), iar în final, obținerea unor forme expresive în care ideile respective să se regăsească. Cel care lucrează în domeniul artelor vizuale (care astăzi nu mai înseamnă doar artele plastice tradiționale, dar și artele spectacolului bunăoară, deci multiple forme de „performance”) are nevoie de un atelier: acesta nu este altceva decât un laborator, unde ideile se transformă în forme specifice: pictură, sculptură, film etc.

Vă mai aduceți aminte de primul atelier?
Îmi aduc aminte de primul meu atelier adevărat (după ce, timp de mai mulți ani după absolvirea școlii, pictasem acasă, în bucătărie și în living-ul unei garsoniere, în zona Parcul Tineretului), închiriat prin Uniunea Artiștilor Plastici pe care îl împărțeam cu un coleg: într-o casă veche de la începutul secolului trecut, pe fosta Calea Rahovei – o încăpere impresionantă de vreo 75 de metri pătrați, foarte înaltă (circa 7 metri maximum), boltită semicircular și având o mare fereastră chiar în boltă; de ambele părți ale acestei ferestre care lumina camera zenital, erau două largi picturi cu personaje din istoria artei – o replică la „Școala din Atena”, create de primul proprietar al casei, un pictor interbelic. Pe lângă asta, plafonul conținea o cantitate de ornamente și stucaturi.

Din nefericire, clădirea naționalizată după război, ca multe altele, era în proastă condiție. Și totuși, efectul asupra vizitatorilor, era puternic: după ce intrai într-un hol întunecos, luai o scară balansată, din lemn, la etaj. Aici, așteptai în fața unei perechi de uși înalte, franțuzești, care încă mai aveau pe ici-pe colo, urme de ornamente aurii… Pe atunci aveam obiceiul să întâmpin oaspeții (mai ales pe străini), odată cu deschiderea ușii, care lăsa lumina zilei să țâșnească cu putere din plafon, încât aveai senzația că de fapt, ieși în exterior, cu sloganul: „Welcome to Romania!” Era surpriză, amuzament și ospitalitate, în același timp…

Am folosit vechiul atelier aproape douăzeci de ani. Pe cât de plăcută era senzația de monument cultural, de muzeu (avem, pe pereții înalți fără ferestre, o expunere permanentă) pe atât de inconfortabilă era clădirea cu probleme (de încălzire, de vecinătate – coabitare cu oameni nevoiași, de libertate limitată în condițiile traiului în comun)… În afară de asta, de a lungul anilor, pe lângă atelierul de pictură inițial, construisem tot acolo o cameră obscură pentru procesat fotografie, care funcționa permanent; am adunat o mare cantitate de elemente metalice pentru instalații (formă de artă contemporană) și obiecte diferite.

Toate acestea, alături de lucrările depozitate, unelte și materiale, făceau un talmeș-balmeș greu de gestionat, astfel că oboseai căutând o unealtă sau un anumit material; nici lucrările finisate și depozitate nu erau ușor accesibile… Până la urmă – traversam o perioadă de criză – a trebuit să renunț la vechiul atelier, care nu mai funcționa ca înainte.

Care este relația dumneavoastră cu atelierul?
Atelierul este acolo unde se află artistul. Asta cred acum: indiferent unde te-ai afla, într-un loc stabil ori chiar în călătorie, atunci când ești preocupat de ceva, îți găsești un colț unde îți poți pune ideile în ordine, cu imagini, schițe, note și orice elemente care trebuie memorate.

DSC_6732-2

Artistul traversează perioade/etape diferite, având în vedere faptul că arta e legată de viața noastră mai puternic decât am crede. Poți să ai, cum spuneam, crize de producție, crize de conștiință, de idei sau dimpotrivă: apar noi proiecte, găsești soluția unei probleme, faci o opțiune sau iei o anume decizie în ceea ce lucrai, doar pentru că ești într-o nouă stare. Am simțit adeseori acest sentiment de mobilizare. Așa s-a întâmplat cu aproape zece ani în urmă, atunci când mi-a venit ideea să revizitez avangarda istorică; să pornesc de la momentul modernismului de secol 20, prin sculptură și design (aveam deja instalația, ca mijloc de expresie predilect), renunțând la tot ce înseamnă imagine – pictură, fotografie, film – în beneficiul formelor tridimensionale, construite.

Am avut un fel de revelație a ceea ce urma să fac în continuare și am știut exact cum va arăta atelierul meu de atunci înainte.

Aveam de gând să prelucrez materialele cele mai diverse: lemn, metal, ceramică, sticlă, mase plastice etc. Ca domenii artistice, era pe de o parte sculptura, cu finalitate în expresia formei, pe de altă parte design-ul, care presupune rezolvarea unor probleme precise, în mod elegant. Ca formă de prezentare/expunere, rămâneam pe mai departe, la ansamblul discursiv ce se înscrie optim și armonios într-un spațiu dat – instalația. Și iată cum arată acum, noul atelier în comparație cu cel vechi: un apartament de bloc minimal, cu mult redus ca dimensiune; în camera principală – o masă, un banc de lucru, un corp de bibliotecă, rastele cu unelte. Senzația de ordine e mereu prezentă, cu toate că spațiul e în întregime, ocupat (materialele sunt sortate: panouri, plăci, șipci, esențe de lemn diferite; cutii cu piese mărunte, metraj de pânză și hârtie, geamuri; structuri, piese metalice, și multe altele).

Nu există lucruri inutile. Din cauza spațiului limitat, lucrările finisate trebuie să plece (în expoziții, la galerii și muzee, în colecții). Piesele rămase sunt depozitate în altă parte. Mai sunt și elemente care stau mai mult, în atelier; acele piese de inspirație, legate de idei care necesită reflecție și care își găsesc locul în cele din urmă, în noi lucrări. Eficiența face diferența între vechiul și noul atelier. Acesta și-a dovedit utilitatea (și superioritatea) prin numărul expozițiilor și evenimentelor artistice la care am participat, de când l-am pus în funcțiune. Proiectul meu a dat roade.

Ideile și conceptele care stau la baza muncii artistului vizual trebuie susținute de o capacitate de producție. Cu alte cuvinte, ai nevoie să materializezi ideile în produse finite specifice: tablouri, sculpturi, filme, instalații…

În unele domenii, unii oameni folosesc excel, word pentru a planifica ceea ce lucrează, vă folosiți de anumite instrumente care să vă facă munca mai ușoară?
În ultimii ani, mi-am pus la punct un sistem de lucru: ceva intră în procesul de producție, și ceva trebuie să iasă. Având în vedere domeniul design-ului și realizările artei moderne de secol 20, la care mă refer și mă raportez, pornesc adeseori de la niște elemente ori structuri de mobilier (din care am deja o colecție) care sunt supuse unui proces de transformare controlat, în scopul obținerii unor piese finale expresive. La un moment dat, am numit acest produs, ”remodern”, ca o recunoaștere a focalizării pe stilul modernist luat ca sursă.

DSC_6754

Îmi desfășor activitatea pe mai multe paliere simultan: pe de o parte, cresc colecția amintită ca urmare a unei selecții riguroase prin achiziții, cercetare a mediului urban și recuperare de lucruri valoroase ca stil, ori recurgerea la fluxul reciclării metalelor, de pildă. Apoi, mă informez asupra domeniului de interes teoretic, cercetând diverse surse. De asemenea, este utilă îmbunătățirea permanentă a capacității de prelucrare a materialelor, prin cunoaștere tehnologică. Concluzia ar fi, ca să nu mă lungesc prea mult, că e absolut necesar să fii deosebit de organizat ca artist, ceea ce poate să pară oarecum neobișnuit.

Care au fost momentele importante în ce ați făcut pe plan profesional?
Din realizările ultimilor ani, amintesc acum manifestări publice la care am luat parte (expoziții personale – reușite prin metodologia arătată):
„Remodern”, Galeria Anticariat Curtea veche, București 2010. „Balcanian XXI”, Muzeul Țăranului Român, București 2011. „Muzeul x 3: Totalitar, Modernist, Balcanian” Galeria de artă contemporană a Muzeului Național Brukenthal, Sibiu 2012. „Teodor Graur 2012”, Club Electroputere Craiova, 2012. „Articole de interior…”, Galeria Nicodim București, 2013. „Urban-Suburban”, Viltin Galeria Budapesta, (Imre Bukta & Teodor Graur), 2013. „Nostalgia”, tranzit.ro, București, 2014. „M”, Plan B (Teodor Graur & Cristian Rusu), Cluj 2016. „Natura-Cultură/ Star & Grey (Made in Romania)”, Galeria Nicodim București, 2016.

Vă luați des vacanțe? Unde ați mers ultima oară?
Activitatea artistică presupune a munci cu entuziasm și este la un moment dat un scop în sine. Prin urmare, vacanța nu este atât de dorită, ca în cazul unui muncitor oarecare. În ceea ce mă privește, am perioade lungi de lucru și nu e obositor, nici nu mă plictisesc fiindcă am activități alternative, cum am arătat. Totuși, mi se mai întâmplă uneori să am o scurtă vacanță, ca în luna ianuarie, când am petrecut câteva zile cu familia la Sinaia.

Ce sens are pentru dvs. verbul a purta?
În atelier, artistul lucrează de obicei, în haine „de lucru”. Verbul „a purta” înseamnă a folosi. Deci, un lucru purtat, înseamnă ceva deja folosit și asta se referă în primul rând la haine. Hainele de lucru întrebuințate de artiști – atunci când nu sunt chiar echipament de protecție (cască, ochelari, mănuși, șorț, combinezon…) – au rolul de a asigura confortul necesar concentrării, focalizării pe o anumită operație (suntem în arte vizuale) în conformitate cu ideile autorului.

Ce haine purtați când mergeți la muncă?
Eu port haine obișnuite, uzate, deci folosite, tocmai pentru că sunt comode și ieftine, implicit. Trebuie să nu uităm faptul că artistul lucrează cel mai mult în solitudine, fără audiență și fără martori. Deci, iată încă un motiv care confirmă cele arătate – nu avem pentru cine să ne îmbrăcăm deosebit.

DSC_6740

O excepție la regulă ar fi costumul tradițional (ex: cămașa largă și bereta pictorilor) de maestru – utilizate de unii artiști pentru a juca un rol, în care fantezia poate fi un factor mobilizator, să spunem. Să ne amintim de Salvador Dali, ultimul suprarealist – cum se recomanda el însuși, care jucând propriul său personaj, într-un performance continuu, apărea adeseori pictând (în fața publicului!) în smocking, cu bine cunoscutul său baston cu mâner de argint, cu faimoasele sale mustăți apretate, cu alte diverse accesorii – după estetica surrealistă, evident. În cazul său, nu putem vorbi de „haine de lucru”, asta e clar. Dar s-ar părea că de fapt, confirmă ideea – împărtășită de mulți – conform căreia „haina îl face pe om”…

Credeți că există un cod vestimentar în domeniul în care lucrați cum există la avocați, de exemplu?
În prezent, nu cred că există o vestimentație specifică artiștilor, adică nu poți recunoaște un artist după felul în care se îmbracă (ca o categorie socială). Și dacă abordăm chestiunea veșmintelor în general, cred că motivația pentru care optăm asupra unei anumite ținute, ar fi căutarea unui avantaj – orice ne-ar putea scoate în evidență calitățile fizice, cunoașterea, nevoia de spectacol…

Astfel, în funcție de gen, vârstă, educație, și alte diverse criterii, ne vom crea cu ajutorul hainelor o imagine publică, un costum reprezentativ; în consecință, pentru ceilalți oameni (cu condiția să poată decodifica semnele prezentate) vom fi: o școlăriță, un corporatist, o secretară, un bancher, un instalator, o călugăriță… vreau să spun fără a fi de fapt, una dintre aceste ipostaze.

Există haine care dau personalitate, haine cu stil, și asta chiar la mâna a doua! Cele care te transformă într-un personaj mi se par interesante, dacă aș putea ieși din rutina ținutei confortabile pe care am adoptat-o încă din tinerețe: jachetele scurte americane din denim, cu nasturi metalici, vestele cu multe buzunare tip pescar sau fotograf, pantalonii jeans, încălțămintea sport.

Vă mai aduceți aminte de schimbările vestimentare pe care le-ați avut de-a lungul timpului? Pe ce criterii v-ați schimbat stilul sau cumpărat haine?
Nu am avut schimbări vestimentare importante de când mă știu: jachetele ajustate pe corp sunt potrivite pentru conducerea autovehiculelor (sunt șofer, motociclist, de mulți ani), iar blue jeans sunt deja o marcă pentru generația mea.

DSC_6759

Aș dori să închei cu un elogiu adus blugilor, un obiect vestimentar după care noi am tânjit pe vremea copilăriei: își aveau sorgintea probabil în filmele western, care se difuzau pe vremuri (și erau în top prin anii 60). Tinerii hippies din mișcarea „Flower-Power” adoptaseră blue jeans ca piesă principală a vestimentației nonconformiste, iar pletele accentuau această expresie.

Blugii sunt exemplul tipic de haină cu personalitate. Pe vremea regimului comunist, au fost obiect de embargou și de comerț clandestin, mai mult sau mai puțin, în toate țările est-europene. În deceniul opt, se puteau cumpăra numai cu valută occidentală din magazinele „Free Shop”, strict controlate de autorități.

Îmi amintesc și astăzi primele perechi de jeans pe care le-am avut și efortul făcut pentru asta. De asemenea, senzația deosebită pe care o experimentai – ceva total diferit de hainele noastre obișnuite – îmbrăcându-i. Era ca și când s-ar fi lipit de piele… Pe vremea aceea, ne confruntam cu problema falsificării pe scară largă și deci căutam numai lucruri „originale”, care costau scump. De aceea, le purtam până la destrămare.

Între timp, și acest produs a suferit multiple transformări impuse de linia modei (de la un deceniu la altul), de noi materiale, forme și culori, însă conceptul inițial – ceea ne-a atras de la bun început, a rămas neschimbat. Astăzi, constatăm cu amuzament că proiectanții de modele din industria textilă au aplicat deja filtrul de „haine purtate” produselor noi, chiar depășind uzura jeans-ilor noștri de pe vremuri. În magazine de lux găsești acum marfă de calitatea întâi, uzată profund: hainele sunt perforate, cu tăieturi, rupturi și pete dând impresia că au traversat un cataclism, ceea ce le asimilează mai de grabă costumului actoricesc. Această evoluție nu ne schimbă, generației mele, opțiunea inițială, de acum mai bine de patru decenii în urmă. Dimpotrivă.

Imagini de Bogdan Ioniță.