„O moștenire stă în spiritul bunicului”

4 august 2017

L-am întrebat ce înseamnă să fii navigator.
El a zâmbit și a spus: „Ce întrebare drăguță”.

Jean Gavrilă nu este navigator, ci student la arhitectură. Muzician în timpul liber pe care îl are la 23 de ani și constănțean. Cum 70% din tații constănțenilor sunt navigatori, nu s-a gândit că ar fi pentru alte persoane o meserie neobișnuită.

Am aflat că un navigator este un marinar care pleacă pe vase comerciale, cu containere. Mută marfă din China în America, din Europa în China, din China în Africa. Un navigator străbate lumea în lung și-n lat, o călătorie durând chiar și șase luni.

Când tatăl lui Jean s-a întors acasă din primul lui voiaj în America, în 1995, a adus cu el două cămăși. Una cu etichetă Levi’s, alta cu o etichetă necunoscută. La anul se fac 10 ani de când le poartă, iar înainte să le ia de la el, tatăl le-a purtat cam 15 ani.

Pe prima o poartă des, deși are gulerul și mânecile tocite. La a doua a făcut modificări.   I-a tăiat mânecile și i-a scos un buzunar. Știe din poveștile tatălui că erau cumpărate de la oameni care veneau să le vândă pe navă, pentru că ei nu aveau voie să o părăsească.

Apoi mi-a mai spus o poveste de navigator: „Când ajungeau la Gibraltar, trebuiau să traverseze canalul. Iar cu ei călătoreau comercianți. Traversarea canalului dura 8 ore. Tatăl meu și-a luat o geacă de piele de la ei. Când comercianții au urcat pe vas, geaca a costat 80 de dolari, când au coborât, geaca a ajuns la 30 de dolari. 8 ore au avut timp să o negocieze. Nu am poze să ți-o arăt și cred că nici tata nu o mai are”.

O altă haină din familie a primit-o de la bunici. O cămașă brodată, luată de la un colecționar care te lăsa să intri în casa lui doar dacă avea încredere în tine. În bunicul lui Jean a avut încredere, era directorul școlii din satul Orlea, lângă Dunăre, Oltenia.

Și recent a mai primit două cămăși. „De la bunica către mama și de la mama către mine. Se dau fetelor la nuntă. Bianca, prietena mea, le-a primit mai mult pentru că ne-am logodit. Le avem de câteva luni, tot din satul bunicilor.”

Jean mai are un frate și încă doi verișori. El a fost primul care a făcut pasul spre a se căsători chiar dacă nu e primul ca vârstă. Fratele lui are 18 ani, Jean 23 de ani, verișorii 20 și 28. Crede că cele două cămăși erau destinate pentru vărul lui, el era cel mai mare ca vârstă și primul care trebuia să se însoare în familie dacă ne-am lua după tradiții.

A aflat despre cele două cămăși abia după ce a anunțat familia că s-a logodit. Nu a ajuns în satul bunicilor, dar a ajuns mama lui și le-a adus la Constanța. Părinții lui le purtau cînd mergeau acolo în vacanțe. Își aduce aminte că erau îmbrăcați în ele, acolo în curte, lângă o fântână. Sunt haine legate de locul acela. Jean vrea să le poarte în același loc împreună cu Bianca, logodnica lui.
Mai adaugă că la București nu au aceeași încărcătură, dar se bucură că le are și că poate avea grijă de ele. Sunt făcute de niște femei din sat și de străbunica lui, Muica, care participa la clăcile care se organizau pe vremuri.

Bunicii lui Jean sunt împreună de când avea bunica lui 19 ani. Marin și Maria.
„Bunicul e un om statornic, cu casa, s-a iubit mereu cu bunica. E un exemplu de bunic care ne-a crescut cu povești de mici, care se ține de cuvânt, respectat de toată lumea în sat. La sat lumea e mai simplă, el a fost dintre primii care au învățat în zonă limba franceză. A fost profesor de română. Până să fac 10 ani stăteam cu lunile la bunici, fratele meu a stat și un an întreg.”

Acum se simte. Jean are tragere spre țară, nu îi place că stă la bloc în București. A învățat de la el să țină la ceilalți pentru că familia e cea mai importantă, să iubească și să își respecte femeia pe care o va alege lângă el.

Crede că moștenirea e ceva lăsat de familie, ceva care nu e material, de exemplu, spiritul bunicului.
„După ce am crescut, am învățat să îl privesc altfel. Se simte din sânge, vine din interior o atracție pentru anumite lucruri. Nu sunt eu prea mare acum, dar cred că pot înțelege lucrurile astea. Spre exemplu, casa de la țară nu o să fie vândută niciodată. O să rămână acolo pentru totdeauna ca noi să spunem poveștile lor.”

Când Jean a primit hainele i s-a părut un gest foarte important de familie. „Momentul și gestul de a le da mai departe, gândul că știi că ești moștenitor este puternic în tine.”
Acum simte că trebuie să facă copii, să îi crească, să îi căsătorească ca să dea hainele generației următoare.

ps: valiza maro este de la bunica lui, era nouă când Jean i-a luat-o și a purtat-o prin toată Europa în călătorii.

Imagini: Anastasia Nashko și Jean Gavrilă.