Ce e dincolo de lucruri. Amintiri.

11 august 2017

Într-o casă cu patru femei, trei fete și o mamă, dulapurile sunt „îmbâcsite de haine”. Vica este sora cea mare, 28 de ani, urmată de Diana cu trei ani mai mică, apoi de Bianca, cu 11 ani mai mică. În acele dulapuri, aflate în Suceava, se făcea curat des. Unele haine erau donate, altele urcate în pod, cele preferate de Vica aduse în București.

„E prima mea ie”. Vica fura câteodată „cămeșa” bunicii când era la liceu. Tot de atunci a rămas cu ea în șifonier. Bunica ei, Verona , avea multe și erau cusute de mână o iarnă întreagă. Mama ei le ținea „sub cheie”.

„La un moment dat, mama s-a prins că cineva poartă chestiile bunicii și s-a bucurat. Pentru mine, reacția ei a fost neașteptată. Aveam impresia că o să mi-o super iau pentru că e veche, în crâșme se fuma, se îmbiba în miros. Nu mă așteptam să o primesc de la mama când a văzut că o port. E cusută mărgică cu mărgică de bunica. Stătea o iarnă întreagă și cosea o cămașă. O chema Verona, dar i se spunea Veronica.”

Verona este bunica care venea la ei acasă din orașul Românești, Suceava, o zonă cu influență ucrainiană. Nu își aduce aminte de momente în care să stea să coase, dar vede și acum pungulițele cu mărgele sclipicioase pe care bunica ei le purta peste tot cu ea. Iile ei aveau bujori cusuți, erau și au rămas grele, dar se poartă bine și vara, și iarna.
Pentru Vica, bunica ei este un model de determinare. Femeie singură, independentă la țară, care a crescut copii, a avut grijă de gospodărie și a făcut haine care duc în artă, așa cum este o ie. Se emoționează și completează:

„Mă bucur că a găsit o modalitate de expresie mișto, determinare, metodă, răbdare și muncă mică, mică, mică pe care o făcea la un bec, vai de capul lui, iarna. Sunt cusuți bujori de culoare roșie și îmi aduc aminte că bunica îi aducea mamei de ziua ei (când se sărbătorea Constantin și Elena), îi avea plantați în grădină. Acum n-am mai găsit să cumpăr bujori roșii mari, sunt doar din ăia roz. Ia are un efect mișto când ies cu ea, nu mă așteptam. E tradițională, dar mă duc cu ea oriunde. O port ca pe o cămașă mișto pe care o am. În ultimii ani, am purtat-o fără excepție în seara de Anu’ Nou.”

Mărgele. Vica purta la gât multe în liceu. Rânduri, rânduri. Le are tot de la bunica. Spune că n-a știut cum să le poarte cu eleganță, dar a purtat cu ea starea bunicii mai mult.

„Sunt importante pentru mine că sunt de la ea, sunt vechi, le-am purtat de câteva ori. Acum nu le mai port c-am trecut de faza „Sofia Vicoveanca”, dar le țin aproape de mine.”

Tulpanul negru e mai vechi decât toate, are peste 30 de ani. Îl poartă la gât ca pe-o eșarfă din septembrie până în mai, mai ales la geacă de piele. Este moștenit tot de la bunica ei. Îi place să spună că l-a furat, deși mama ei știe că e la ea și i-a mai dat un pui de tulpan, mai mic, dar la fel de vechi și tot negru. Pe amândouă le poartă des din liceu.

O traistă pe jumătate. Bunica din partea tatălui, Viorica, le-a făcut nepoților câte o trăistuță amintire. Vica a fost singura care a purtat-o mulți ani la rând. În București, în chirie, au atacat-o moliile așa că a fost înjumătățită.

„Trăistuțele surorilor mele sunt în cui, nepurtate, ținute ca la muzeu. Dar nu îmi pare rău că s-a stricat a mea, sunt mândră că am purtat-o în tot felul de momente. De la ea am trecut la Iutta și-atunci Iutta are legătură cu acasă pentru mine. Primul gând când ai un obiect așa de vechi e să-l conservi cât mai mult timp, dar mi-am dat seama că mai bine le port ca să le dau viață. Se strică aia e, fizic sunt doar haine. Important e că le am în tot felul de poze, legate de amintiri, locuri.”

Două sacouri de la mama ei pe care le purta la 17, 18 ani. Erau luate din magazine care se numeau „Consignații” pe vremuri. Erau făcute manual și cusute pe mărimea ta. A început să le poarte în primul an de facultate.

O fustă din anii ’90 pe care mama Vicăi o purta la mare cu o cămașă albă și ochelari de soare. Tot la facultate, Vica a început să o poarte, mai ales în Vamă, cu tricouri. Îi plac materialul și imprimeurile. Nu știe de unde e luată, dar știe că trebuie să meargă cu ea la un croitor să îi schimbe elasticul și să repare o parte a materialului care s-a rupt.

Vesta din costumul de mire a tatălui. Nu mai are nasturii originali, o poartă fără nasturi, iar la spate e cusută de mână pentru că s-a desprins. Părinții ei s-au căsătorit în ’88. La cununia civilă, el purta un costum bej, ea o rochie rozalie.

Pentru Vica, moștenirea înseamnă amintiri, ce e dincolo de lucruri. Moștenirea stă în ce povești și momente au lucrurile pe care le descoperi în familia ta.

De-a lungul timpului, marea ei dilemă a fost dacă să le poarte sau dacă să se uite la ele. Așa că a hotărât că dacă le poartă, își va face amintiri noi cu ele și va duce lucrurile din familia ei în locurile și momentele pe care le trăiește aici și acum.

Imagini: Bogdan Ioniță