„Moștenirea e parte din ceea ce sunt eu azi”

Am încercat cu Alina să ne dăm seama de cât timp suntem prietene. Ne-am cunoscut în Craiova, loc în care am crescut amândouă. Nu ne mai aducem aminte, pare dintotdeauna.

Ca să ajungem la moșteniri, am întrebat-o de bunicii ei. Am aflat că cei din partea tatălui au fost din Gorj, iar cei din partea mamei, din Oltenia.

„Suntem o familie de Ioana. Pe mama o cheamă Ioana, dar i se zice Veronica. Pe bunica din Gorj tot Ioana, dar i se zice Mimi. Pe bunica din Oltenia, tot Ioana, dar i se zice Mamaie. Le-a chemat Ioana cam degeaba.”

De la ei a primit, prin părinți, iile moștenire. Plus două „șoarțe, unul care se pune în fața, celălalt în spate.”

„Eram acasă la ai mei și mă plângeam că nu avem și noi un costum popular păstrat în familie. Mama mi-a zis că își aduce aminte că aveam o iei plină de mărgele, dar când era mică a desfăcut mărgelele și a făcut brățări și coliere. Eu știam că tata avea o cămașă de noapte, albă, lungă, de purtat în casă.

Așa că tata a salvat situația dramatică în care eu mă plângeam și a zis: Cum nu ai? Sunt în șifonier mai multe. Eu am rămas fără reacție, pentru că nu mă așteptam și am zis să mi le arate. Când a început să le scoată din șifonier mi-au dat lacrimile. Nu credeam că avem în casă așa ceva și mi-am dorit foarte tare.”

Alina a descoperit ii cu fir de mătase, mărgele sau paiete mici. A descoperit că bluzele erau scurte și inegale pentru că nu erau multe materiale pe vremuri și se făceau din bucăți, dar și din cauza unui bete.

Am întrebat-o ce înseamnă bete și a spus că așa se zice la brâu în Oltenia. Acest bete se dă de mai multe ori pe talia femeii și se strânge ca să o definească. De aceea, bluzele erau scurte, ca să nu acopere brâul.

„Scurte, dar frumoase. Am văzut că unele persoane adaugă material ca să le facă mai lungi, dar nu cred că poți găsi ceva care să se potrivească. Plus că nu poți adăuga anii în mod egal peste cele două materiale unite.”

I-a mai plăcut o ie care pare o cămașă de copil. O purta bunica din partea mamei. Era scundă și slabă, de aceea pare acum de copil. Ia e simplă, nu are paiete, nici culori. Doar foarte migălos se vede lucrătura de broderie pe margini. Și se prindea cu capse.

Acum încearcă să le restaureze pentru că i se par îngălbenite și a auzit că pot fi duse la muzeu și curățate cu soluții speciale.

Ca moșteniri emoționale, Alina își aduce aminte că bunica din partea tatălui era o cucoană, era bine îmbrăcată și cu atitudine. Nu se potriveau în mărimi, așa că nu a moștenit haine de la ea. Dar ține minte povestea în care tatăl ei a făcut casa cu mâinile lui și știa numărul de cărămizi puse.

Cu cealaltă bunică ține minte un moment când era mică și plângea după un băiat. Atunci bunica i-a zis că nu are rost să plângă pentru că nu îi lipsește nimic. Are mâncare, acoperiș, o familie. Alina a apreciat simplitatea abordării, față de clasica replică – de ce plângi după el, nu merită. După 20 de ani, ține minte intens momentul acela. Și regula „dacă are salar și număr la poartă, e sigur băiat bun”.

Dincolo de lucrurile materiale sau de amintiri, Alina spune că moștenirea e parte din ceea ce este ea azi. Cu bune și cu rele, cu ce vrem să recunoaștem sau nu despre noi, fie că ne luptăm cu moștenirea să o mai îmbunătățim, fie să luam din ea doar ce e bun. „Vrem, nu vrem, ne urmărește toată viața moștenirea asta.”