Simt că acum costumele de film sunt pasiunea mea. Și voluntariatul

5 septembrie 2017

În București sunt cam 20 de Costume Designeri. Nu au un sindicat, iar când lucrează într-un proiect, denumirea din contract este fie de Costumier, fie de Costume Designer. Cireșica Cuciuc este unul dintre ei.

Prima dată m-a atras la ea numele, apoi numele meseriei. Nu am mai cunoscut niciodată o persoană care se ocupă de costume. Ne-am întâlnit într-o seară pe strada Agricultori ca să povestim despre ce face.

Cireșica s-a născut în București, iar în orașul de atunci, mama ei lucra ca desenator tehnic. Făcea haine, tricota pentru că „pe vremea aia toată lumea își făcea în casă diverse”. Până la liceu nu și-a dat seama că o influențează cu ceva. Era la secția de matematică-fizică, începuseră în casă discuțiile despre ASE sau Drept când a apărut de nicăieri o decizie: „vreau să fac Arte”.

Până atunci nu desenase. Să te apuci în clasa a 11-a să desenezi e destul de ciudat. A întâlnit însă o studentă care a pregătit-o, a avut răbdare și a susținut-o când o tot întreba dacă are talent. A intrat din prima la Universitatea Națională de Arte.

„M-au ajutat ai mei, lor le datorez și le multumesc pentru ce fac acum. M-au lăsat să încerc, nu m-au oprit, am fost liberă și nu mi-au impus ce să fac.”

După ce a terminat secția de modă a lansat împreună cu prietena ei o revistă.

„Eram în anul IV de facultate, anul 1997. Împreună cu Elena Perseil, care este acum un designer cunoscut, am lansat revista 2000 Plus. În acel proiect am învățat multe lucruri, nu numai de modă, ci cum să faci o copertă, paginare și prelucrare de poze. În paralel, scoteam o linie de haine a revistei. Zece piese lansate la fiecare număr. Acea perioadă a fost ca o școală după universitate și m-a ajutat foarte mult. Am lucrat apoi ca stilist la alte reviste, ca designer într-o fabrică de textile, unde faceam prototipuri, ca să ajung într-un final spre publicitate, atât pentru print, cât și pentru video.”

În publicitate lucrează „la foc continuu” din 2005. O întreb de unde a venit conceptul de Costumier sau Costume Designer în această industrie. Cireșica spune că la secția ei din facultate nu a învățat nimic legat de costumul de publicitate sau de film. Și își aduce aminte că în primele proiecte din publicitate, la filmări lucrau mult scenografii până să apară nevoia oamenilor specializați în asta. Sau nevoia unui departament de costume.
Pentru reclamele la care lucrează, departamentul de costume este Cireșica sau dacă este un proiect complex mai are o asistentă care să o ajute cu magazinele, la îmbrăcat actorii, la călcat, ordonat haine.

În publicitate, primul brief vine din partea agenției. Apoi mai urmează unul de la un regizor. Începi cu o poveste, cu un grup țintă (se alege un segment de populație ca să îți dai seama cum trebuie să fie îmbrăcați oamenii), apoi cu dorințele clientului – vrea culoarea brandului respectiv sau să nu fie anumite culori care sunt de la concurență. De multe ori este alergătură, termene scurte, iar castingul se face târziu.

„Primesc un brief, trimit referințe, merg la o întâlnire cu agenția și casa de producție, se mai fac modificări, urmează apoi întâlnirea cu clientul, se aleg concret haine din referințe, haine pe care le găsesc în magazine sau depozite speciale. A doua zi este fitting, vin actorii la probă, iar în următoarea zi e filmare. Se întâmplă totul repede. Uneori trebuie să modific haine noaptea și stau să cos.”

La filme lucrurile se schimbă. Citești un scenariu, te întâlnești cu regizorul, faci propuneri de haine. E mai creativ pentru că ai timp să te documentezi în funcție de perioadă, încerci să aduci autentic în hainele pe care le poartă actorii, le cauți cu răbdare în magazine sau le faci.

Tot la proiectele de film îi mai place „apropierea de actor, cum se comportă haina ta la filmări. E solicitant programul de filmare. Stai și 12 ore, dar îmi place mult mai mult. La un proiect trebuie să ai trei, patru propuneri de haine pentru un personaj. Cumpăr haine din magazine unde pot duce înapoi hainele nefolosite și de unde pot recupera banii.”

Haine cumpără din magazine aflate în mall-uri, le închiriază din depozite, iar de epocă găsește la Castel și Buftea. Uniforme de armată sau costume speciale le face la croitor. Sunt și depozite în Anglia, Bulgaria sau Cehoslovacia de unde le poți lua, de exemplu, costume de astronaut, dar costă mai mult.

Cireșica preferă să lucreze cu materiale naturale. „Dacă e o scenă în care actorul se udă, nu ai timp să usuci hainele. Dacă sunt cinci duble, îi dai cinci haine la fel. Să nu intre la apă, să nu se facă urâte.

De multe ori e amuzant pentru că oamenii de la figurație nu sunt obișnuiți cu veste, pălării, rochii lungi. E interesant să îmbraci oameni pe care nu îi cunoști. Crede că e mai complicat să îmbraci femei, decât bărbați. Nu le plac de multe ori propunerile, deși sunt un personaj. Toate vor să arate bine. Însă, pentru ea proiectele acestea sunt tot timpul o provocare, mai ales când ți se dau dimensiuni prin telefon. Nu știi șolduri, sâni, cauți hainele în magazine și îi vezi în ele doar la proba de costume. Nu îl poți observa înainte. Dacă ai norocul să îi știi pentru că ai mai lucrat cu ei, e bine. Din experiența acumulată, a învățat să cumpere mai multe lucruri decât e nevoie ca să aibă mai multe variante în cazul în care trebuie să schimbe sau să modifice ceva.

Crede că suntem într-o perioadă în care cumpărăm mult și nu știm să reciclăm. Ar trebui să refolosim lucruri pentru că moda revine. Să folosim mai puțin și de calitate, dar lucrurile astea le înveți prin educație.

„Oamenii cumpără fără să gândească, o fac instinctual. Își cumpără multe din magazine și uită că se îmbracă aproape zilnic în cămașă și blugi. Probabil au nevoia de a suplini alte lucruri. Depinde și ce job ai. Eu, de exemplu, nu îmi pot cumpăra rochii. Dacă aș cumpăra, le-aș purta o dată pe an pentru că sunt mereu în alergătură și nici tocuri nu pot să port. La filmări trebuie să mă simt comod – blugi, tricou, adidași. ”

Verbul a purta îl asociază cu simplitate, cu transmiterea unui mesaj, a unei idei, a unei stări despre cum ești. O culoare. Iar în meseria de costumier sau costume designer trebuie să te porți deschis, să o iei de jos. E bine să faci voluntariat la început, să te implici în filme de debut. „Lucrând îți dai seama dacă ești bun pe meserie, nu e greu să ajungi în acest domeniu, nu e inaccesibil, din contră, se caută în continuare oameni în proiecte”.

Dacă vrei să faci meseria asta, poți căuta case de producție, job-uri de asistent de costume, să mergi la filmări, să ajuți designer-ul, să faci propuneri, să iei haine din magazine. Așa vezi care e ritmul, iar multe fete nu rezistă să stea 21 de ore la o filmare. Dar măcar încerci să vezi dacă e pentru tine. Nu e totul roz ca într-un atelier de haine. Stai în ploaie, schimbi oamenii pe munte, pe frig, noaptea, poate și în noroi.

E bine să termini arte, să ai cultură viziuală, de anatomie, să știi istoria artei, perspectivă, istoria costumului, să ai un ochi format pentru compoziție, pentru detalii.
Dacă ești pasionat de asta, ai informație și poți încerca orice. Cireșica își aduce aminte și acum de entuziasmul cu care începi ceva despre care nu știi nimic. Le-a încercat pe toate.

„Mi- am acoperit nebunia și nevoia cu revista din facultate. Am experimentat proiecte multe în publicitate. Simt că acum costumele de film sunt pasiunea mea. Și voluntariatul. Îmi ajut prietenii și am nevoie să fiu lânga ei. Pictez pereții de la școala copiilor mei, fac poze pentru asociații care lucrează cu copii care au dificultăți. Prietenii nu sunt tot timpul din domeniul meu și dacă îmi cer ajutorul, îi ajut.”

Cireșica Cuciuc spune că a reușit să facă această meserie prin muncă.

„Nu am un talent wow, am muncit, iar părinții m-au lăsat să încerc și m-au încurajat. Dacă cineva vrea și muncește, cu seriozitate se rezolvă și se poate orice.”

Am întrebat-o la final ce poveste are prenumele ei. „Cireșica vine de la unchiul meu, fratele tatălui. Pentru că era mereu îmbujorat în obraji, apropiații l-au poreclit Cireșel. Când m-am născut, cei din familie îmi ziceau Cireșica și a rămas numele meu așa.”

Imagini din arhiva personală