Când vorbim de costume, mă interesează ce l-a făcut pe un personaj să aleagă o garderobă și nu alta

Toate proiectele Augustinei Stanciu încep cu un telefon și cu întrebarea: „Ești disponibilă în perioada următoare?” De obicei, o sună cineva de la o casă de producție pentru a stabili o întâlnire cu un regizor și cu echipa unui proiect.

Când începe lucrul, creionul capătă un rol important. Augustina citește fiecare scenariu de film sau de teatru cu unul în mână, numără personaje, câte schimburi de haine au, dacă sunt haine de zi sau de noapte. Apoi îl recitește pentru a urmări firul poveștii sau un anumit personaj.

Se gândește cum arată locul în care trăiesc personajele, dacă locuiesc într-o casă sau într-un apartament, la lucrurile pe care le au în dulap, la hainele care sunt lăsate haotic prin camere sau la ce cravate și pantofi folosesc zilnic.

Spune că nu poți să iei oamenii și să îi îmbraci ca să fie îmbrăcați. Începi de la un scenariu, de la toate posibilitățile de pe lumea asta și stabilești împreună cu un regizor cum să arate o realitate. Munca ei e un proces în care își aduce aminte de situații, de poveștile poveștilor, de oameni care trec pe lângă ea pe stradă și îi imaginează în o sută de haine.

Pentru Augustina a fost ușor nu cum a ajuns să facă costume, ci cum, în generală s-a înscris la Școala de Arte. Blocul în care locuia în Deva era efectiv lipit de școală, nici nu trebuia să treacă strada. Curtea era oricum locul în care își petrecea aproape tot timpul cu copiii de la bloc, loc în care, de exemplu, spărgeau geamuri din greșeală când jucau tenis.

Din clasa a V-a până la terminarea liceului a studiat ceramica. A continuat să o studieze și la facultate, apoi a făcut regie de film. Era pasionată de tot ce înseamnă să construiești ceva și a devenit o provocare să lucreze la o poveste care funcționează doar dacă personajele sunt într-un fel și nu în altul sau la ce legătură creează între ele.

„Personajul trebuie construit cu ce i-a dat Dumnezeu actorului, cu costum, cu machiaj, cu freză, cu vorbe sau text. Când vorbim de costume, mă interesează ce l-a făcut pe un personaj să aleagă o garderobă și nu alta”.

Am întrebat-o pe Augustina ce experiență trebuie să ai pentru a fi Costume Designer. Am aflat că e util un background artistic, să citești istoria artelor, să studiezi arta plastică, nu neapărat ceramică, cât desen, pictură, pentru că te învață să formezi o imagine prin layere. Crede cu tărie că istoria artelor ar trebui predată în școli ca materie obligatorie.

Așa începi să exersezi ochiul, să compari, să înveți reguli ca apoi să le rupi în proiectele pe care le ai după ce termini studiile. Devine natural să vezi din scenariu cum trebuie făcută o imagine, cum să arate un costum, cum ar trebui să se miște un personaj în el.

„Un actor nu e îmbrăcat doar cu ce vezi tu că are pe el, ci cu un milion de chestii. Microfon, o sută de ace de siguranță ca să îi stea cumva haina, peruca.”

Începi să simți momentele când trebuie să dai deoparte o rochie, un colier, niște pantaloni pentru că îți dai seama că e prea mult volum într-un decor. În paralel, te uiți cum să armonizezi culorile, materialele. Sunt detalii care devin naturale în munca pe care o face, dar pe care le-a învățat în timp, mai ales la școală.

Înainte să lucreze cu costumele sau scenografia unui film, Augustina are de obicei o lună de pregătire, dar lucrurile se precipită în ultimele două săptămâni. Prezintă referințe, face schițe, lucrează cu asistenți, e atentă la distribuție, face probe sau achiziții. E o muncă de coordonare.

Cu regizorul stabilește de la prima întâlnire cam în ce zonă vrea să ducă personajele. Ea revine cu referințe și propuneri de materiale, de costume, de imagini. Apoi, cad de acord pentru lucruri de care chiar e nevoie, iar multe reies și din context. De exemplu, deduci că un personaj nu poate să rămână de dimineață până noaptea îmbrăcat la fel. Hainele trebuie să aibă sens pentru poveste, dar și pentru actori. De la ei află dacă trebuie să modifice ceva sau nu pe parcursul unui proiect.

I-a plăcut procesul de lucru la filmul „Cea mai fericită fată din lume”, iar „Eu când vreau să fluier, fluier” a adus o schimbare emoțională mare asupra ei.

„În afară de personajul principal și alți doi, trei actori, majoritatea celor care au lucrat la film erau tineri din penitenciare de maximă siguranță. Îmi imaginam altfel viața lor și m-au făcut să mă gândesc la multe lucruri. Mi-am reevaluat propriul ritm, valorile.”

Am mai întrebat ce înseamnă un Costumier și a răspuns că este un asistent, al doilea, al treilea, depinde de complexitatea filmului. Este „doamna de la garderobă” care știe unde sunt toate costumele, toate dublurile, are grijă ca hainele să arate așa cum trebuie la filmare și îi îmbracă pe actori.

Cât despre costume, spune că e mai dificil să lucrezi cu un costum contemporan pentru că ai infinite opțiuni, față de un costum de epocă. Pentru un costum de epocă te ghidezi după cărți de istorie, poze, tablouri și mergi pe o linie. E de bricolat, iar partea importantă e să ai lângă tine meșteri buni cu care să lucrezi pe formă, materiale, cusături.

În perioada următoare i-ar plăcea să lucreze mai mult în proiecte de teatru sau la filme cu extratereștrii.

Imagini din arhiva personală a Augustinei Stanciu.