Construcția unui costum e un soi de vrăjitorie

26 octombrie 2017

O sufragerie cu câteva mașini de cusut, materiale, modele din reviste și Anca stând într-un fotoliu. Își imagina ce haine ar putea să iasă sau ce ținute li s-ar potrivi doamnelor și domnilor care veneau în vizită.

Mama ei era și este croitoreasă. Anca nu era conștientă că este o meserie, dar acum folosește multe lucruri pe care le-a învățat de la ea în timp. De exemplu, cum să întrețină materiale, cum să le calce sau cum să pregătească un tipar.

Prima facultate pe care a ales-o a fost cea de Comunicare și Relații Publice. Voia să lucreze în publicitate, dar până la sfârșitul facultății s-a răzgândit. Pentru că o atrăgea de mică design-ul, Anca a dat și la UNARTE. Crede acum că a fost o alegere vocațională.

Primul job ca și Costume Designer l-a avut la 20 de ani. L-a acceptat din curiozitate. Apoi a fost amuzată că era plătită pentru simțul culorilor sau pentru combinațiile de haine pe care le făcea. În paralel,  și-a construit un brand ce-i purta numele. Făcea colecții din pasiune pentru costum, mai mult decât pentru fashion și citea în timpul liber cărți, reviste, mergea în magazine sau urmărea site-uri de specialitate.

„Proiectele pe care le am în publicitate, teatru sau film mă țin prezentă. Ritmul lor este de cele mai multe ori alert, iar relația cu oamenii e mereu o provocare. Recunosc că prefer să lucrez în film, pentru că ritmul e altul și aportul creativ e mai concret.  Costumul poate să fie o mască asumată sau ceva ce nu e conștient, face parte din procesul tău interior și îl schimbi după stările zilnice. Asta e și un lucru la care mă gândesc când construiesc un personaj. În ceea ce mă privește, costumul trece dincolo de standardul social, e o ustensilă de care mă folosesc conștient.”

Anca Miron crede că meseria de Costume Designer te învață să fii și psiholog. „Mi-a spus cineva odată că am o mișcare automată din cap, lucru care într-adevăr mi se întâmplă. Mă uit la oameni foarte rapid de sus până jos. Nu o fac voit, cred că doar scanez imagini, e un defect profesional.” Sau când deschide ușa depozitului, știe dintr-o privire ce are și ce nu are acolo, ce i-ar plăcea regizorului și ce ar purta un actor. Iar când se uită pe stradă la oameni, are un sentiment despre cum ar putea fi la ei acasă, dacă au muncit o noapte întreagă, dacă se duc la o întâlnire sau dacă sunt apropiați de bunici. Costumul este un afiș al filmului în care jucăm la acel moment, spune ea.

Înainte să compună un costum pentru un proiect,  se conectează la poveste, scenariu, brief. Se gândește la personaje din filme pe care le-a văzut sau la cele pe care le observă pe stradă, caută referințele potrivite. Dacă a mai lucrat cu acele echipe știe deja ce își doresc, în mare cel puțin. Vine cu o propunere, un moodboard sau schițe. În funcție de complexitatea proiectului, încep discuții, ședințe, taie unele idei, adaugă alte elemente, apoi începe pregătirile pentru filmări sau repetiții la teatru.

Pe lângă toate astea, oricând coase cu plăcere de mână. Nu e conștientă de relația ei cu mâinile, dar a văzut că cei care fac internship-uri, nu țin lucrurile și nu mișcă mâinile așa cum fac ea sau asociata ei Sonia. Vezi asta doar când începi să compari. Într-un fel a ajuns să vadă ce potențial au începătorii în funcție de cum pun hainele pe umerașe, cum își plimbă mâinile în depozit sau în magazine când aleg haine.

Am întrebat-o cum vede comunitatea de Costume Designeri. Mi-a spus că sunt multe zone în care sunt adunați. Sunt comunități diverse. Sunt cei care lucrează în publicitate, film sau teatru, cei din Buftea, cei din Castel, cei care lucrează în televiziune sau cei care acoperă mai mult zona de videoclipuri. Câteodată se intersectează în proiecte. Anca se bucură că există un grup pe Facebook în care Costume Designerii se ajută reciproc și speră să ducă în curând spre un soi de sindicat, care să le apere drepturile în industrie.

Dacă oamenii care nu știu ce presupune meseria de Costume Designer spun că e atât de drăguț să lucrezi cu haine, Anca spune că este, dar în același timp, gestionezi un volum mare de muncă. Trebuie să fii organizat și concentrat. Te afli în postura în care ai de lucrat uneori la o filmare 20 de ore și după încă coordonezi lucruri, intri în ședințe în care trebuie să convingi oameni cu păreri diferite că propunerea ta e cea potrivită și în care trebuie să arăți întotdeauna bine, chiar dacă ai ajuns acolo după un „maraton”.

Întrebările pe care și le pune când începe un proiect sunt: de ce poartă personajul hainele respective, unde merge, cu cine se întâlnește, ce trecut are, ce ascunde. De regulă e o chestiune de feeling, un soi de vrăjitorie. Pentru fiecare proiect trebuie să te documentezi fără oprire, să ai referințe din istoria costumului, din artă și din toate zonele din lumea asta.

„E un volum mare de haine. Avem proiecte solicitante. Pregătirea este de multe ori cea mai intensă parte, sunt multe ore de căutat, de sortat, de curățat haine, de finisat detalii, de coordonat probe de costum, de ajustat. Sunt și nopți nedormite, materiale care îți trec prin mână repede, în care tai și coși. Au fost proiecte în care doar în cinci zile a trebuit să facem nouă schițe cu declinări, să confecționăm nouă costume bărbătești, să le facem grafica și să imprimăm materiale.”

E nevoie de putere ca să le duci pe toate, să administrezi bani, să ai memorie foarte bună pentru detalii, să ai atenție distributivă ca să știi repede unde e cercelul acela sau punga de la magazinul de la care ai închiriat haine și trebuie să le returnezi. Dar dacă te preocupă ceea ce faci, nu le simți ca pe o povară.”

Anca si Sonia, asociata ei la Retro Future, urmăresc constant ce haine sunt pe stoc în magazine sau pe site-uri. Aleg direcții strategice, o zi sau două caută lucruri prin depozite sau magazine. Se hotărăsc pentru câteva variante și ce pot declina din ele. Ca plan b mai pregătesc alte ținute. Caută să varieze culoarea, nuanțele pentru că nu se știe niciodată cum se potrivesc hainele cu decorul sau cum le poartă actorii. Spune că mai fac și costume de la zero. Din fericire. Îi place când lucrează cu mâinile pe materiale. Uneori este atât de serioasă, încât sunt oameni o întreabă dacă e supărată. Dar ea e concentrată ca să iasă totul bine. Și pentru că își folosește foarte mult ochii, uneori îi obosesc și se încruntă.

„Mă simt liniștită când lucrez cu o echipă mișto. Iar personajele de care m-am atașat sunt multe, aș putea să zic că mă atașez la fiecare proiect pentru că vreau să iasă bine. N-am reușit niciodată să nu-mi pese ce iese (râde). Mă simt norocoasă însă că am găsit o formulă de lucru cu Sonia. Împreună avem proiecte sub numele de Retro Future. E mare lucru să poți lucra cu cineva și să ai și o relație de prietenie într-un asemenea ritm. Sonia e pentru mine ca un mecanism de calm la presiunea care vine din toate părțile într-un proiect. Ai confortul psihic că te poți baza pe celălalt, că nu ești singur și că totul e bine. Am cunoscut-o pe Sonia la scurt timp înainte să lucrez cu sora ei, la primul  meu proiect ca și Costume Designer.

Iar acum doi ani am avut amândouă o perioadă foarte plină. A fost un moment în care am avut mai multe proiecte în paralel și ne-am ajutat reciproc. Așa a venit și ideea în care ne-am spus că trebuie să lucrăm împreună la toate proiectele care vor urma. Acum avem o firmă împreună, un depozit, un angajat și planuri de viitor.”

Dacă ar fi să aleagă un obiect de care se simte atașată, acesta ar fi trusa de cadru. O geantă din mușama turcoaz cu motiv floral, anii 70, care nu era destinată pentru asta, dar nu se poate despărți de ea.

„O prietenă își făcea curat în debara și voia să o arunce. Când am văzut-o mi-am dorit-o foarte mult. E amuzant că o țin la cadru ca pe o poșetă. Am fost dintotdeauna pasionată de haine și de obiecte în relația lor cu oamenii. Costumul mi-a deschis curiozitatea și către alte lucruri. Ajungi să înțelegi că totul e conectat în lume atâta timp cât nu te oprești niciodată din a aprofunda. Îmi place tot, nu am o epocă  anume sau un look preferat, dar am perioade în care folosesc intens anumite culori sau mă atașez de anumite momente din trecut sau viitor. Îmi plac toate materialele, toate perioadele istorice, imi face placere să le experimentez și să le combin.”

Pentru că găseau constant haine de care nu se puteau despărți, Anca si Sonia au „crescut” un depozit. Au strâns haine de femei, de bărbați, de copii. Mulți le caută când au nevoie de cămăși, rochii, costume speciale, costume construite, costume de epocă sau de accesorii. Studioul lor și depozitul se află în Piața Lahovari.

Am întrebat și de accesorii. Am aflat ca te gândești la ele când costumul e aproape gata. Anca le adaugă doar dacă e ceva care se cere din scenariu ori dacă simte că ajută personajul.

Spune că orice ține de vestimentație e costum. „E ceva uzual pentru noi, încât nu știu cum ar suna o definiție. E parte din viața noastră, nu poți să te detașezi de el. Toți suntem niște costume în mișcare, nu avem cum să ne gândim că nu există zi de zi.”

Pentru că lucrează zi de zi cu un volum mare de haine, a ajuns să se gândească împreună cu Sonia la risipa resurselor și la cât de conștienți ar trebui să fim când ni le cumpărăm. Puțini se documentează despre ce materiale sunt fabricate la noi, dacă sunt naturale și nu chimice sau unde se poate recicla. Spune că în această perioadă se documentează mult despre cum se poate implica pentru a reduce resursele consumate. Sau despre cum poate transforma toate ideile pe care le are în proiecte. Dar pentru ele ar fi de scris un alt text.

Imagini: Bogdan Ioniță