Nu ne îmbrăcăm ca niște manechine din vitrină. Nu au suflet, nici identitate

15 decembrie 2017

Ana și Rammon nu știau nimic unul despre celălalt înainte să se vadă de la distanță pe plaja din Vama Veche. Acum doi ani, Ana ajunsese într-o sâmbătă la mare, cu prietena ei, după ce petrecuseră toată noaptea la Halele Carol. Rammon era la un bar pe plajă, punea muzică ziua.

Pe strada principală din Vamă, fetele au auzit muzica lui și au mers pe plajă să danseze. Locuiau împreună și experimentau tot felul de pași și ritmuri căutând tutoriale cu shuffle dance, mișcări pe care le aplicau apoi la petreceri. El s-a bucurat să vadă două fete dansând.

Ana i-a spus lui Rammon că îi place muzica pe care o aude. Au vorbit și au început să danseze. S-a uitat la tenișii lui în timp ce se mișca, erau colorați cu flori. Îi luase de la Leonardo cu 35 de lei. Mai purta pantaloni scurți și un maiou. Ea avea o fustă lungă până în pământ, iar Rammon, în timp ce se uita cu coada ochiului la ea, credea că nu are picioare. Purta și o bluză, bocanci, iar puloverul l-a uitat la bar după ce a plecat.

Au rămas nedespărțiți tot weekendul. Înainte să plece spre București, Ana i-a lăsat numărul de telefon lui Rammon pe niște cartonașe de poezii. Când s-a trezit, Ana nu mai era și i-a căutat numărul pe pereți, pe oglinda din baie, pe el și în telefonul lui. Nu l-a găsit.

Ea a plecat spre București cu gândul că o sună.

El și-a continuat ziua cu gândul că se întoarce.

Ziua de luni a trecut greu. Când prietena ei l-a găsit pe Facebook,  Ana nu avea cont personal, dar i-a scris un mesaj de pe o pagină pe care o gestiona.

Tot luni, Rammon își făcea bagajele să plece spre București. Nu știa nimic despre ea, dar s-a gândit că o găsește cumva. A ajuns la Eden, dar ea fusese acolo duminică. S-a plimbat prin București și înainte să plece înapoi în Vamă, și-a verificat mesajele pe Facebook.

I-a găsit mesajul și au stabilit o întâlnire în fața magazinului Unirii. Au mers aceeași distanță fără să se întâlnească. El era la un restaurant la două străduțe de casa ei.

De atunci, au petrecut toată vara împreună la mare. Ana a fost nevoită să renunțe la accesorii pentru că a stat la cort aproape trei luni. Deși este dependentă de haine, s-a îmbrăcat doar în ce era lejer. „Nu puteai sta să te aranjezi la cort. Alegeam lucruri simple și lejere. Accesoriile le-am exclus complet pe căldura aceea.”

Ana și Rammon locuiesc acum împreună în București. Pare că în timp s-au influențat reciproc în relația pe care o au cu hainele pe care le poartă. Ea este dependentă de haine, are multe și nu le aruncă. El are puține și le aruncă când nu îi mai plac sau se strică. Dar de când sunt împreună, Ana nu mai merge des prin magazine la cumpărături.

„Noi credem că atitudinea cu care porți hainele le dă valoare sau semnificație. De-asta nu ne îmbrăcăm niciodată ca niște manechine din vitrină, că nu au suflet, nici identitate. Avem și chestii de la designeri și din piață. Combinăm kitschul cu stil, cum s-ar zice.”

Ana a fost de când se știe atrasă de teatru. De adevărurile care se spun acolo, de modul în care se spun, de magia care se creează în jurul unui moment irepetabil, de psihologia personajelor, de trăirile lor atât de intense, de lumea construită integral pe câteva scânduri, de costumele pompoase ale actorilor.

Își amintește de prima dată când a urcat pe o scenă, avea patru ani și era personajul principal într-o piesă de teatru de la grădiniță. Imaginați-vă o Scufiță Roșie. S-a bucurat de costum chiar și după spectacol pentru că i-a rămas și pentru că știa că n-o să-l mai poată purta vreodată pe stradă. O fascina exclusivitatea lui și faptul că trebuia să-l țină separat de restul hainelor, doar pentru că avea altă valoare socială și fusese creat special pentru un moment. Într-un fel, a transformat fascinația momentului într-un stil de viață. Se îmbracă după felul în care o influențează cartea pe care o citește într-o perioadă, filmele la care se uită, teoriile pe care le descoperă.

Când era la Facultatea de Litere  o speria gândul că ar putea avea un job unde să i se impună un anumit tip de îmbrăcăminte. De exemplu profesoară. Așa că a ajuns să îmbine comunicarea cu arta și să se ocupe de happeninguri cultural-educaționale, publicitate, teatru și poezie.

Câteodată se îmbracă și să-i bucure pe ceilalți. S-a lămurit de asta când întindea la uscat mai multe perechi de ciorapi cu model la spate. Și nu doar că îi bucură, dar are parte și de interacțiuni. O bască franțuzească cu un ceas desenat pe ea, care arată ora 12.20 a adus, într-un magazin aflat pe colț, expresia “Oh, I can’t believe it!”, urmat de un râs copios. Când s-a întors spre voce, vânzătorul era cu gura până la urechi, spunându-i că nu-i merge bine ceasul din cap și că i-a stat puțin inima când i-a văzut basca, fiindcă închide magazinul la 12. I-a povestit apoi că a avut o zi banală și ea era cel mai bun lucru care i s-a întâmplat, fiindcă l-a făcut să aibă o trăire.

Ana face tot felul de combinații și de multe ori știe că îi plac doar ei. Are o satisfacție neînțeleasă când observă anumite priviri sau când i se spune că e șoadă. “Șod (-oadă)” e un termen pe care l-a auzit doar acasă, în Alba-Iulia, așa că nu-l folosește decât cu oamenii apropiați. Nu are un sinonim perfect; înseamnă excentric, hazliu și ciudat în același timp.

Mai crede mult în simbolistica imaginii și o folosește mai ales când n-are chef să vorbească sau are o supărare. Iar când are treabă la Poștă sau la Poliție, își pune broșele cu Mao și Stalin. Se gândește că poate trezește ceva în funcționarii ăia care se comportă încă ca într-un sistem de opresiune.

Fratele ei cu opt ani mai mare îi spune că banca ei este dulapul. Acolo-i toată investiția, zestrea. Dulapul și biblioteca sunt și cele mai valoroase piese din casă. Chiar s-au creat niște legături puternice între ele: cu rochiile de la Wilhelmina Arz, de exemplu, se simte întotdeauna ca într-o poezie sau într-o scriitură de Eliade, iar când poartă brandul COS se duce în lumile lui Kafka. Hainele All Saints o plimbă prin literatura engleză, iar la Shakespeare ajunge cu multe straturi, din materiale și perioade diferite. Iar hainele din generală încă le poartă.

Pentru Rammon, hainele nu au mare valoare. Crede în energia momentului, în rest, lucrurile se pierd, se strică, se cumpără și se reinventează. Așa se face că-i încap toate lucrurile în două genți. Pentru viniluri și accesoriile de DJ încă nu a găsit destule trolere. De câțiva ani a început să caute muzică pe vinil și a strâns câteva sute de plăci. De vreo doi ani pune doar analog și i se spune vinyl entertainer. Vrea musai să te facă să dansezi cum învârte el placa.

Are totuși niște tabieturi de imagine: maiou și teneși când pune muzică, ceasuri nonconformiste, inele, brățări, șosete cu modele, pălării, ochelari de soare, pe care le poartă înăuntru și afară, zi și noapte. Are un model preferat de ochelari metalizați de la Vans pe care îl tot cumpără. Când i se strică sau îi pierde, comandă rapid altă pereche identică. Așa se face că are acum trei exemplare din același model.

Își mai amintește de câte o haină mișto pe care o avea și are întotdeauna câte o poveste legată de dispariția ei. Pe cele mai multe le-a împrumutat oamenilor și au plecat cu ele, dar rămâne împăcat cu gândul că au folosit altora mai mult decât lui.

Îi cam plac chestiile lucioase, iar în ultima vreme accentul cade pe auriul opulent. Are un Zippo auriu, două ceasuri de mână aurii, iPhone auriu și o geacă lucioasă aurie. Zice că îi lipsește o blană la gât. Dacă vede într-o vitrină ceva ce îi place, investește fără să mai caute lucruri în alt magazin. De multe ori poartă și anumite haine ale Anei pentru că și le cumpără mai largi decât măsura ei.

Când s-au mutat împreună, au căutat de închiriat un apartament care să aibă spațiu de depozitare pentru Ana. Nu au găsit apartamentul ideal cu două camere, așa că au ajuns la trei.

O săptămână au cărat haine, deși Ana le-a tot sortat. A avut trei cutii pline pe care le-a dat și o parte le-a băgat într-un concurs. Într-o seară, cele mai bune prietene cu partenerii lor au venit la ea acasă. Ele se îmbrăcau și făceau parada modei. În funcție de notele primite de la băieți, fetele păstrau hainele sau nu.

Ana zâmbește și spune că și acum casa e plină cu haine, sunt în fiecare cameră. Rammon spune că nu are o problemă cu hainele ei. Nu zice că se bucură când vede că primește cadou rochii sau fuste, are atât de multe că le scoate din spate. Mereu e surprins că au trecut doi ani și încă nu le-a văzut pe toate.

Dar e o bucurie pentru ea să găsească haine frumoase, așa cum el se bucură să găsească viniluri cu muzică bună.

Imagini de Bogdan Ioniță