Corpul e un bun prieten, îi vorbește fără oprire

„-Nu vrei să mergi la dans?”, l-a întrebat mama lui în timp ce organizau noul apartament din Galați. Știa că îi place mișcarea, iar în haosul mutării a văzut într-un ziar local că se redeschidea Şcoala de Artă „Dimitrie Cuclin” din Galați.

Şi aşa a început.

„Nu a fost ce mi-am imaginat. Am început cu dansul clasic, iar pe mine mă fascinase dansul contemporan, cum văzusem la televizor. Nu mi-au trecut nici pentru o secundă gânduri că e atât de multă muncă, rigoare, disciplină, provocare. La cei zece ani ai mei nu aveam nicio idee despre ce înseamnă dansul.”

Momo s-a revoltat, a descoperit, a fost cucerit. Era un proces continuu de cunoaștere. Cu cât s-a abandonat mai mult lui, cu atât a putut continua descoperirile și multiplele ipostaze ale dansului.

Când începe să gândească un proiect, să-l creeze, timpul nu mai are măsura obisnuită. Ziua si noaptea se suprapun.

„Îl dansez la miezul nopții sau sar din pat de cum deschid ochii. Și o țin aşa cât pot, cât vreau, cât e nevoie. Dar dacă vorbim de ore, cred că sunt undeva la 8-10 ore pe ziua de repetiţie, cu posibilitatea de se duce până la 16 ore.”

Dansul îi arată care sunt limitele lui fizice, dar și cum le poate depăși. Își cunoaște corpul, îl ascultă, iar când intervine rutina o sparge pentru că nu e benefică. Există în schimb o disciplină.

Corpul este pentru Momo un bun prieten, îi vorbește fără oprire. Într-o zi are nevoie de un anumit tip de mișcare, în altă zi un anumit tip de atenție. Când ajungi că îi cunoști cerințele, tipologiile, legătura dintre gând şi corp devine din ce în ce mai puternică.
„Revin asupra legăturii dintre gând și corp. Este fenomenală. De îndată ce legătura devine una conştientă, activă, vie, totul capătă noi dimensiuni. Nimic nu mai e imposibil. Corpul devine aliatul propriilor vise. Corpul generează putere, îi place extazul, se bucură când simte frumosul.”

Cât despre haine, Momo spune că sunt a doua piele. Corpul trebuie să le accepte, să se simtă bine în ele. Nu contează dacă sunt scumpe sau ieftine, până la urmă sunt doar niște etichete. Le găsește în tot felul de magazine și le preferă pe cele cu personalitate.

S-a atașat de niște tricouri care dansează de mult timp cu el. A avut și niște pantaloni pe care i-a purtat pe multe continente. S-au rupt, i-a cusut, s-au rupt iar și i-a cusut până au devenit „o umbră de pantaloni”. Dar tot a continuat să îi ia cu el în bagaj.

Când lucrează, hainele sunt alese după cum susțin mișcarea, după cum ajută corpul și personajul pe care îl creează. Pe unele le cumpără, pe altele le face împreună cu alții.

„Îmi place să lucrez haine cu oameni, să creem împreună, să înțeleg şi eu o nouă perspectivă despre lucrurile pe care le port sau pe care le folosesc în spectacol. Hainele completează actul artistic. Pot fi parte din dans.”

Costumele de care își aduce aminte zâmbind sunt marionetele și măştile din musicalul „The Lion King”. Tot în acel proiect a învățat să meargă pe picioroange și a dansat cu multe păsări prinse pe spate.

Simte că relația cu costumul este una aparte și trebuie găsită. Lucrează cu costumul, cu materialul, îi imprimă un ritm, îi dă un volum. Are câteva accesorii care îi aduc aminte de parcursul paşilor lui prin lumea dansului: o bucată mică de scenă, o brațară, un baston.

Îl întreb ce l-a învățat dansul despre viață. Simte că e o împletire profundă între dans și viață, poate că una și aceeași.

„Cum poți să transmiți dacă nu trăieşti, dacă nu cunoşti emoţia? Cum poți să te mişti dacă nu crezi?”

Imagini din arhiva personală, câteva făcute de Alina Usurelu, câteva luate de pe site-ul lui: www.momosanno.com