Nu mi-am imaginat niciodată nimic despre dans. A fost mereu prezent în viața mea și l-am luat ca atare

22 februarie 2018

Când nu voia să mănânce, bunica dansa cu ea în brațe tango prin cameră. Cu familiaritatea pașilor sau calmul dansului, Bianca a ajuns la nouă ani să facă dans sportiv. După două luni a intrat la grupa de avansați.

„Mereu mi-a venit natural să dansez. Când eram mică, mică, la 5 sau 6 ani, o vedeam pe mama cum dansează prin casă și o copiam, bunicile dansau cu mine și adoram să merg la nunți pentru că se dansa de toate acolo.”

A învățat ce înseamnă încălzirea, pașii de bază, cum să numere dansul, iar Cha-cha-cha începea să devină preferatul ei. Primul spectacol a fost o serbare de Crăciun. Dansa într-o rochie roșie.

„Nu eram conștientă de cum mă făcea dansul să mă simt. Mă exprimam ușor, eram caldă. Apoi, îmi plăcea atenția de la serbări sau de la anumite spectacole organizate în diverse spații din Constanța.”

La 16 ani a devenit partenera de dans a antrenorului, iar când a auzit că merg în Serbia la o competiție s-a entuziasmat. Și-a auzit numele – …and Bianca from Romania – a început să tremure și să se uite pierdută în jur. Era primul ei concurs în afara țării, ajunseseră în finală și simțea că e o dovadă a talentului, că sunt dansatori buni. S-a simțit mândră că reprezintă România.

A participat la multe competiții de atunci, a studiat în alte țări, a câștigat și acolo medalii, dar nu asta era important pentru Bianca. Bianca trăia și trăiește povești.

„Nu am avut niciodată vreo preconcepție despre dans, nu mi-am imaginat niciodată nimic despre dans. A fost mereu prezent în viața mea și l-am luat ca atare. Când am început să dansez mi s-a părut grea partea de tehnică, încă mi se pare cea mai grea. Dar totul are o poveste. Te lași în dans, în legătura dintre tine și partener, în felul în care ne dăm mâna, în felul în care mișcările lui se trezesc în mișcările tale.”

Pentru Bianca, dansul sportiv înseamnă să spui o poveste pe muzică folosind o tehnică de Cha cha cha, Rumba, Samba, Passo Doble. Dansul sportiv mai înseamnă să vezi în ce moment se află un cuplu de dansatori în muzică.

Hainele pentru antrenamente și concursuri sportive încep și ele de la o poveste. Primele jambiere i le-a luat mama ei din Viena. Erau roz și le purta ca să nu o rănească pantofii de dans. Purta multe fuste pentru că nu îi plăcea să danseze în pantaloni, poate doar dacă erau evazați. Am aflat că sandalele de competiție se cumpără cu un număr mai mic pentru că nu trebuie să se vadă vîrful gol. Trebuie să fie din piele întoarsă, moi, flexibili, iar înainte să înceapă un dans cu ei, Bianca făcea o baltă de apă și își trecea tălpile prin ea ca să nu alunece.

În timp, în pauzele dintre spectacole, Bianca a adunat mulți ciorapi de plasă, centuri, pietre colorate, volane roz, brățări, flori, materiale colorate, elastice, fluide.

„Costumația trebuie să fie spectaculoasă. Dacă te duci la un concurs cu o rochie normală nu atragi atenția. Te fură alții prin materialele hainelor, make-up, păr, unghii.”

Pentru concursurile sportive lucra cu o croitoreasă specializată în haine de dans sportiv. Ține minte că prima rochie importantă pe care a purtat-o a costat 1.700 de lei.

„Era albastră, cu bănuți pe ea, în unele părți era încrețit materialul, iar în partea de sus avea un sutien plin de pietre.”

A doua rochie a făcut-o în Bulgaria. Era toată cu franjuri, iar pe ele erau lipite paiete. Pe ringul de dans se vedea argintie cu reflexe roșii, portocalii și galbene.

Iar a treia rochie importantă a fost cea pe care a făcut-o ea. A lucrat la design, a lipit pietrele și a stat lângă croitoreasă pentru fiecare detaliu. Se afla în Manchester și studia antropologia. Nici acolo nu a putut sta departe de dans. A căutat un Society Club și a mers să vadă cum dansează ei acolo. Era în anul I. Și-a găsit cu greu un partener de dans, în primul an nu se suportau, dar în timp au dansat bine. „El era inginer și sec, iar eu pasională,”spune Bianca râzând.

„În primul an nu ne-am înțeles, nu știu cum am reușit să nu ne omorâm. Dar el a venit cu ideea să mergem la Liverpool pentru că locuiește acolo o profesoară. Prin mâna ei trecuseră toți dansatorii de top. Acea întâlnire a fost cea mai specială din viața mea. Am descoperit o nouă dimensiune a dansului sportiv. Am învățat că dansul e mai mult decât tehnică. E vorba de conexiune cu podeaua, cu corpul tău, cu partenerul, cu muzica.”

Bianca nu a mai dansat de un an și jumătate. Simte că e o pauză lungă, dar se gândește des să se reapuce. 

Când o vezi pe stradă nu trece neobservată. Și-a păstrat ținuta de dansatoare atât în atitudine, cât și în haine. Poartă pantaloni foarte rar, nu renunță la rochii nici iarna pe cel mai mare frig. Are mai multe stiluri și se transformă în funcție de context. I-am remarcat unghiile lungi, de fiecare dată cu alt model. Spune că și le face singură, că nu o interesează dacă unii spun că sunt excentrice, i se pare amuzant și se simte fericită să le poarte.

Cât despre pantofi, nici nu știu de unde să încep. Are multe perechi.
„Am o atracție pentru pantofi, cred că dansul mi-a influențat alegerile. Cumpăr pantofi care nu pot trece neobservați, sunt ei în sine un spectacol – din lac, cu sclipici, cu flori sau cu printuri ca să am toată Africa pe picioarele mele”.

Prima pereche a cumpărat-o în 2011. Era în America la o școală de vară. Când a văzut vitrina a rămas surprinsă de forma pantofilor. Nu i-a luat din prima, dar a rugat colegele să meargă cu ea să îi probeze. I-a cumpărat cu 175 de dolari. Spune că sunt comozi în ciuda aparențelor.

IMG_4275

Când a studiat antropologia în Manchester a făcut un studiu pe striptease. Tot atunci și-a cumpărat prima pereche de pantofi cu platformă și cu paiete care o trimit cu gândul la Gogo dancer din anii 70. Spune zâmbind că nu se poate abține în fața sclipiciului. De atunci, Bianca și-a mai cumpărat câteva pereche din aceeași zonă.

IMG_4279

Cei cu broderie i-a luat de pe Ebay. Tipa care îi vindea îi purtase de două ori, îi erau prea mici. I se par superbi chiar dacă au o talpă de 19 cm. „De regulă îi port când ies cu Jean. Și el se îmbracă diferit și mă ajută să nu mă simt ciudat. M-am obișnuit să se uite lumea la mine.”

IMG_4270

Pantofii aurii i-a luat din Paris. Era cu Jean, visa să meargă la Moulin Roge și au mers. În acea noapte, în plimbări pe străduțe, au dat de un sex shop, au văzut pantofii și se gândeau dacă le ajung banii. Nu și-au făcut calculele, și-au zis că trebuie să îi cumpere și i-au cumpărat.

IMG_4278

Cizmele le-a luat din Paris pentru că nu s-a putut abține. Au atitudine. Ține minte că s-a plimbat pe Champs Elysee cu ele: „Eu blondă, cu cizme Versace, cu un trenci roșu. O cucoană.”

IMG_4288

Pantofii Louboutin i-a cumpărat tot din Paris. Și-a spus că merită să facă un efort financiar pentru că sunt clasici. I-a purtat la ceremonia de absolvire când a terminat facultatea.

IMG_4285
*
Dansul sportiv a învățat-o pe Bianca cum să stea dreaptă, cum să meargă, cum să se uite la oameni, cum să fie senzuală în cel mai fin sau în cel mai evident mod.

„Oamenii nu prea își dau seama cât de greu este dansul sportiv, mă refer mai ales la acel dans sportiv pe care îl vezi la concursurile grandioase. Mișcările sunt complicate, tonusul trebuie să fie unul extraordinar de bun. Dansatorii fac fel de fel de antrenamente pe lângă cele în care își repetă coregrafiile. Spre exemplu, au antrenamente de forță la sală pentru mușchi, antrenamente de rezistență, antrenamente unde fac stretching. E un sport solicitant și o formă de artă complexă.”

Am întrebat-o ce a învățat-o dansul despre viață. Crede că prima lecție de viață a fost disciplina. Antrenamentele din adolescență au făcut-o să înțeleagă că nu prea are timp de pierdut vremea și că este nevoie de un program bine pus la punct. Iar dacă vrei să faci performanță, trebuie să fii pregătit să faci multe sacrificii. Dar cu sau fără sacrificii, dansul rămâne în tine oricum.

Imagini din arhiva ei personală