Pielea e cel mai sensibil material și cel mai prețios

22 martie 2018

„Am moștenit meșteșugul”, spune Alexandra stând pe un scaun în Biblioteca de Materiale. Era seară când am cunoscut-o. Obosită, făcuse o pauză de la lucru. Avea de terminat peste 40 de hamuri din piele pentru un spectacol. O oră și douăzeci de minute am fixat-o cu privirea înregistrând pe telefon cuvintele ei.

„Am copilărit în Militari, București. Țin minte debaraua cu resturi de materiale pe care le primea mama. Nu știu cum am început să mă joc cu ele. Mă trezeam, mă uitam la Abracadabra, luam o păpușă, mă jucam cu ea și cu materialele adunate într-o pungă.

Târziu am aflat că bunicul meu era croitorul satului. Eu îl țin minte în atelierul lui din care nu ieșea, iar când ieșea mă întreba dacă am mâncat. Îl urmăream de la distanță, simțeam mirosul materialelor, al stofei călcate. Cred că puteam să aflu multe secrete de la el”.

Alexandra a fost obișnuită cu materialele, cu hainele, cu lucrul pentru ele. Mama ei îi făcea tot ce purta, chiar și lenjeria. Tot ea i-a povestit despre meseria unui designer vestimentar în clasele I-IV. Cu ochii mari asculta și începea să se întrebe dacă vrea să se pregătească pentru asta. Se juca singură, iar mama ei a păstrat tot ce a făcut. Când se uită acum, după mulți ani, Alexandra e impresionată de combinații: sutiene din sârmă, jambiere, culori, schițe peste schițe.

A visat cu ochii deschiși până la liceu când crede că s-a rupt filmul. Aflase povești despre cursurile de la urbanism și începuse să se gândească la arhitectură. Era o adolescentă care se îmbrăca lălâi, moda i se părea ceva îndepărtat, apoi i s-a spus că nu e talentată la desen și a luat în serios părerea. Până în anul II de facultate. Se afla într-un hotel, vedea pe un ecran imagini din emisiunea Project Runway și pofta din I-IV a lovit-o dintr-o dată. Zilnic începuse să se gândească că trebuie să facă ceva în sensul ăsta. Studia arhitectura, voia să facă ceva practic cu moda și avea o colegă care făcea două facultăți și se descurca. Când a fost convinsă că situația poate fi gestionată a intrat la secția de Modă când a trecut în anul III la Arhitectură.

„Mă gândeam, ce tare că pot să fac cadouri făcute de mine. Voiam să fac haine pentru mine, pentru apropiați, nu să lucrez în domeniu. Mă vedeam arhitect. Era ca un soi de hobby, mergeam acolo să mă relaxez. Arhitectura te epuizează psihic, sunt multe detalii, multe corecturi, trebuie să ai o anumită atitudine și o seriozitate pentru lucrări. La cursurile de modă facem niște pliseuri, desenam, mă relaxam.”

Alexandra spune că la modă a învățat să vadă imagini, simboluri, moodboard-uri pornite de la un cuvânt. Arhitectura o făcea să deseneze mai plastic, dar la UNARTE a înțeles ce este un concept și ce poate face cu el.

Stătea nopți întregi trează, lucra și nu se sătura. Avea atâtea de făcut la arhitectură și la modă, încât a devenit organizată. O sesiune avea și 21 de examene. Parcă făcea asta dintotdeauna – lucrul cu mașinile de cusut piele, joaca cu materialele, materialele care curg pe un manechin, conceptul, schița, construcția, produsul final.

A avut o perioadă de căutare până a văzut cum se așează lucrurile pentru ea. Iar în 2010, când a ajuns la Wilhelmina Arz pentru o perioadă de practică, Alexandra a fost încurajată să lucreze la un proiect, proiectul de licență. Așa i-a venit ideea unor schițe care vorbesc despre constrângeri.

Schițele s-au transformat în hamuri și a prezentat licența cu ele. A rezultat Formüla, o colecţie făcută în atelierele de marochinărie ale Otiliei Flonta (Ana Rinaldi Design), completată de haine basic.

A prezentat-o la Avanpremiere, apoi la târguri, expoziții sau în colecții ca cele ale Simonei Semen.

„Am ajuns la hamul din piele fără să mă gândesc la el. Analizam libertatea, constrângerile, rigorile, echilibrul. Eram interesată să știu cum pot să redau ideea de libertate versus constrângere într-un produs. O libertate asociată cu un suport textil. Rochia nu are o formă precisă, dar strânsă cu un ham capătă linie, stări, forme impuse.”

Exersa zilnic cum să sistematizeze tot ce face, cum să se documenteze, cum să facă un storyboard, cum să meargă cu o idee mai departe. A învățat comparând două domenii că uneori o formă e mai mult de atât, poate să aibă anumite stări pe care i le imaginezi.

În atelierul ei în care se uita de multe ori perioade lungi, Alexandra a făcut multe tipare pentru hamuri. A experimentat simetria lor sau cum să dea o curbă. Nu și-a dat seama cât de mult durează procesul până a făcut 44 de hamuri odată și a ajuns la concluzia că  pielea din care le face e meticuloasă.

„De la schiță la tipar durează mult. Eu nu mă limitez la schiță, poate să dureze și o săptămână cu momente de pauză și de gândire. Apoi urmează tiparul. Îmi ia și el patru, cinci zile. Notezi toate semnele, P1, P2, P3 adică piesa1, piesa2, piesa3. Semnele trebuie făcute în oglindă. Trebuie să ai grijă la felul în care le prinzi. Dacă un material îl prinzi cu bolduri, la pielea pentru hamurile mele lucrez cu un scotch dublu adeziv special. După încep să iau decizii: unde fac îmbinări, cusături, închideri. Îmi imaginez câte cusături să aibă hamul și unde ca să iasă cât mai puține. Sunt, de exemplu, multe zone pe machetă în care se suprapun cinci piei, dar în realitate trebuie să le limitezi la două cel puțin. Apoi iei decizii cu tiparul care trebuie tăiat în oglindă, la milimetru, fără cute. După ce fac tăieturile încep lipirea pieselor, croirea hamului după tipar, șlefuirea, vopsirea pieii, dezlipirea scotch-ului și ștergerea semnelor.”

Când a început primele schiţe pentru aceste hamuri în vara lui 2010, Alexandra Abraham nici măcar nu se gândea că ar putea folosi piele, pentru că nu știi niciodată cu ea ce o să fie.  

Alexandra crede că pielea e cel mai sensibil material și cel mai prețios. Dacă ai băgat acul prost în ea, poți să spui pa și la revedere produsului. Sunt și tehnici prin care poți să repari greșeala, dar durează și nu e sigur că iese impecabil. Ca să poți lucra cu ea hamuri de lux, trebuie să pregătești totul temeinic – să notezi toate semnele, să le dai în oglindă, să scrii tot ce faci și să treci prin trei etape de lucru ale tiparului până să ajungi la montarea lui.

Pielea poate să fie de oaie, de porc, de vită, de capră, de ponei, pește sau șarpe. Alexandra lucrează cu furnizori care îi aduc constant stocuri de piele pe diferite culori sau tipuri. Așteaptă să vină, dar nu știe niciodată ce o să primească. Joacă cumva la risc. Pielea e plină de surprize, poate să fie groasă pe o suprafață, subțire pe altă suprafață și când o lucrezi te trezești cu o gaură. Dar dincolo de probleme, Alexandra refuză să nu folosească și pieile cu probleme. Caută să le integreze în produsele ei unde poate.

„Apoi pielea se și pătează. Chiar dacă am mine speciale cu care dau semne, așa cum dai semne cu creta pe materiale, unele piei imprimă mina și se pătează. Nu pot anticipa care piele o să se șteargă și care o să rămână cu semnul. M-am trezit de multe ori în fața faptului împlinit cu o piele în care investisem. Mă întrebam obsesiv – Ce fac acum, o iau de la capăt, improvizez?”

De la aceste întrebări au trecut cinci ani. La fel și percepția despre hamurile pe care le face. Dacă în facultate, oamenii nu îi înțelegeau produsele, în 2012-2013 hamurile au început să fie folosite în editoriale de modă, iar oamenii s-au obișnuit cu ele. Au început să le poarte peste bluze, cămăși, rochii. Alexandra crede că repetitivitatea e fascinantă mai ales pentru cei care nu lucrează în domeniu și nu au viziunea unui produs.

Deși multă lume îi spunea să facă declinări – genți, pantofi, haine, nu reușea să se așeze pe nicio direcție. Dar toamna trecută a vrut „să spargă” hamul, să se elibereze complet de el și a plecat într-o vacanță de trei săptămâni într-o insulă, la prietena mătușii ei pe care nu o mai văzuse din clasa a IV-a. Acum simte că a ajuns la „baza ei” când s-a rupt de tot și toate. Și-a regăsit pofta, relaxarea, a început să scrie despre haine și într-o oră s-a organizat cu tot ce voia să facă mai departe. A lansat prima colecție de haine, iar plăcerea de a căuta materiale a descoperit-o tot anul trecut.

„Am ajuns la concluzia că am asociat multă vreme hamurile cu fricile mele. Simțeam să mă închid cu ele chiar dacă vorbeam de echilibru. Cred că eu am construit în hamuri fricile mele, anxietățile mele.

Acum simt firescul lucrurilor din familie. Simt că duc mai departe, că transmit ceva. Multă vreme nu am știut că eram ok la desen sau că bunicul era croitorul satului. Că vine natural sau nu, ăsta a fost traseul meu.”

Imagini de Bogdan Ioniță