Linia dintre confort și disconfort apare într-o zonă netestată, neaprobată

19 aprilie 2018

Am vrut să fac un experiment: patru fete să fie machiate cum nu s-ar machia niciodată și îmbrăcate în haine în care nu s-ar îmbrăca niciodată sau nu le-ar combina așa. Apoi le-am făcut poze.

Flori a venit împreună cu Alex și Irina, sora ei. Când încep să râdă amândouă zici că sunt gemene. Nu prea a fost încântată de culoarea aleasă pentru machiaj „e prea roșu”, dar hainele i-au plăcut. Irina, sora ei, s-a gândit pe la jumătatea sesiunii foto să îi schimbăm o ținută ca să se simtă inconfortabil. Flori a făcut ochii mari, dar s-a adaptat. Pozele mai jos :))

*

Când își alege haine, Flori spune că se gândește la cum se poate mișca în ele.

„Când îmi aleg hainele mă gândesc în primul rând că trebuie să mă pot mișca în ele, să-mi ofere încredere în mine și să simt în tot corpul o potrivire perfectă.

Îmi plac hainele colorate, poate din cauza liceului, când am purtat uniform gri închis cu alb. Se pare că subconștientul meu a încercat să evadeze și să se bucure de culoare. Așa că după liceu garderoba mea s-a colorat, cu toate că multe dintre articolele vestimentare nu se potrivesc între ele sau au modele mult prea diferite pentru a le combina într-o singură ținută. Îmi plac unele haine care sunt la modă, însă nu mă bazez pe asta. Îmi place să descopăr noile colecții de la brandurile mari, dar nu dau niciodată înapoi de la o invitație la second-hand-urile din București, unde am descoperit mici comori. Pentru mine, important este să mă simt bine în pielea mea, chiar dacă hainele se purtau acum 20 de ani.

Am observat că există perioade în viața mea când descopăr anumite articole vestimentare și mi se pune pata pe ele: pantaloni cu talie înaltă (pentru că reușesc să maschez complexul meu legat de abdomen), rochii (pentru că mi se pare atât de comod să nu te mai stresezi cu asortarea a două articole – pui rochia și ai scăpat), dresuri cu model sau colorate (nelipsite primăvara sau toamna).

La ce sunt reticentă…Am pățit de multe ori să mă bazez pe măsura pe care o port de obicei și să mă trezesc că modelul/croiala nu pică bine pe corp. Așa că ridic din sprânceană și sunt sceptică până ajung la cabina de probă. Sunt reticentă la aplicațiile de pe geci sau blugi (mărgele, paiete), care mi se par foarte faine, dar totuși extraordinar de firave la spălat și atunci merg pe clasic, simplu.

Nu cred că aș (mai) purta colanți (purtam în tinerețe), nu aș purta modelul leopard nici să mă pici cu ceară, nu aș purta papucii cu blană pentru nimic în lume și sunt sigură că aș evita rochiile mulate și transparente.

În plus, mă fac să mă simt inconfortabil bluzele fără mânecă pentru că mi se pare că îmi evidențiază prea mult brațele groase, pantofii cu toc foarte înalt pentru că nu sunt în stare să îi port, bluzele până în talie dacă sunt purtate cu pantaloni cu talie joasă și îmi expun partea abdominală de care nu sunt încântată.

În liceu am încercat să îmi creez un stil propriu, însă era foarte greu să găsești haine albe/gri care să îți placă și să te facă să te simți bine. Apoi în facultate au explodat culorile, m-am îndrăgostit de stilul hippie pe care îl găseai în jumătate din garderoba mea. La master am locuit în Budapesta, unde mi s-a conturat stilul cu ajutorul influențelor din partea colegilor din vest (Spania, Franța, Italia). Apoi lucrurile au devenit mai realiste, după ce m-am angajat și am devenit persoană „serioasă”, Am ieșit din teneși, am cumpărat rochii office, aveam chiar și un sacou pentru situații extreme.

Abia acum, după mai multe joburi în diverse domenii și mai multe relații la activ, cred că mi-am conturat un stil cu adevărat al meu. Sunt mai sigură pe mine, pe alegerile pe care le fac în cabina de probă, pe combinațiile de culori și pe gradul de îndrăzneală pe care îl aplic.

Cred că fiecare își trasează singur linia dintre confort și inconfort acolo unde simte că deja se alunecă înspre o zonă necunoscută, netestată, neaprobată de cei din jur.

Cei din jur cred că am un stil al meu. Primesc cadouri și odată cu ele și afirmații de genul „Am văzut-o în magazin și am zis că asta e sigur pentru Flori” sau „Rochia asta ți se potrivește clar!”

Cât despre experimentul tău, machiajul a fost total altceva față de cel clasic. Nu aș pune atâta roșu/grena la ochi de bună voie sub nicio formă.

A fost o experiență foarte interesantă pentru că fiecare ținută mă transpunea în altă țară, în altă epocă, în altă comunitate.

Prima ținută a fost total scoasă din tiparul meu. Furoul era asociat în mintea mea cu ideea de „mamaie” și mi se părea incomod, însă m-a făcut să mă simt sexy, iar coafura și machiajul au lucrat de minune la crearea acestei stări. Cerceii cu clipsuri mi-au adus aminte de bijuteriile mamei. Nici nu știam cum se fixează la urechi. Nu mi-au displăcut în combinația asta.

Cea de-a doua ținută m-a făcut să mă simt ca un star din filmele americane. Mi s-a părut că ochelarii mergeau foarte bine cu turbanul și mi-am dat seama că trebuie să fiu mai îndrăzneață atunci când îmi combin hainele, pentru că pot ieși lucruri nemaipomenite. Rochia a creat o stare de disconfort pentru ca avea toți nasturii închiși și nu îmi oferea libertate de mișcare.

Ținuta a treia a fost o ținută de vară, care mi-a dat o stare de disconfort pentru că aveam senzația că mi se vede tot timpul pieptul, însă am fost asigurată că asta nu se întâmpla. Coafura a fost mult mai lejeră decât o port de obicei și asta mi-a deschis apetitul pentru niște repetiții. M-am simțit ok cu lungimea rochiei și chiar cu cerceii golden, care păreau la început dintr-o cu totul altă poveste.

Ținuta a patra m-a trimis la preerie, la fermă, unde tocmai am fost „tăvălită prin fân”. A fost o senzație unică, pe care nu credeam că niște haine o pot oferi. Nu aș purta fusta in real life, pentru că acum o văd mult prea bătrânească, dar cămașa a fost de vis.

Ultima ținută m-a dat peste cap. Fix ce nu îmi place să arăt, am arătat: abdomenul. Combinația m-a dus în Hawaii, unde totul este colorat și vesel. Pălăria a fost pe placul meu – în sfârșit, o pălărie care să stea pe cap – și a părut să meargă bine cu ținuta. Nu aș purta așa ceva la marea noastră, însă dacă ajung în Hawaii, o împrumut de la Simona.

Bonus: rochia de fantomiță. Mult prea transparentă, mult prea decoltată, mult prea lungă, mult prea largă. A creat o stare de puritate, naturalețe și sinceritate, în contrast cu machiajul și decorul. Bustul lui David a completat cadrul și mi-a dat o siguranță în fața camerei: că nu sunt singură.”

Make-up: Raluca Bulmeza

Imagini: Simona Petrică