Croitoria de pe Pache Protopopescu

8 iunie 2018

„Dacă vrei să înveți croitorie și nu știi de unde să începi, încearcă să nu te pierzi. Trage aer în piept, dă atenție lucrurilor pe care vrei să le înveți și ia-o de jos. Iar ca să nu strici mult dintr-un produs, citește înainte tot ce poți despre el ca să știi ce ai de făcut.”
Tăcere, apoi vocea ei continuă. „Dar chiar și stricând înveți”, spune Cornelia, stând aplecată asupra unei rochii.

Am căutat o clădire albastră pe strada Pache Protopopescu într-o zi de marți. O doamnă cu părul roșcat m-a întâmpinat, mi-a spus să urc niște scări, m-am pierdut pe niște coridoare pline în stânga și în dreapta de materiale, am deschis o ușă și agitația a apărut în fața mea. Doamne în picioare sau stând jos călcau, tăiau , lucrau la mașini de cusut sau făceau probe.

Pe vremuri, în locul clădirii era casa unei bunici, apoi a apărut un magazin de țesături, iar acum e o combinație între un magazin de țesături și croitorie la comandă.

„În acest spațiu era casa bunicii mele. Într-o parte locuia, o altă parte a fost amenajată ca magazin de țesături. Țin minte că țesăturile se vindeau pe geam. Mătase naturală, materiale speciale aduse din Italia, modele de tot felul.
Când soseau cutiile cu marfa, nu apucam să le desfacem sau să ne uităm la mostre pentru că freamătul și agitația începeau deja, iar clienții nu aveau răbdare. Lumea venea de peste tot, neveste de președinți, de premieri, designeri, vedete. Era cel mai mare magazin de țesături din țară”, își aduce aminte nepotul și cel care se ocupă acum de Picasso.

Pe vremea aceea, Octav cumpăra tul ca să își facă plase pentru fluturi. Îi plăceau animalele, deși tatăl lui îl încuraja să studieze economia. Doar după primul semestru la Facultatea de Medicină Veterinară din București și-a dat seama că nu va face asta toată viața și în anul 2011 a vrut să vadă cum se administrează afacerile. A cunoscut și o fată mai mare cu cinci ani ca el. Ea era independentă, el voia să fie ca ea și au hotărât să pornească împreună o afacere. Au construit împreună lucruri până când relația lor nu a mai mers, iar Octav a decis să  pornească singur un atelier de croitorie. Avea 23 de ani.

„Am vrut să continui ce am văzut în familia mea. Să mă ocup de un loc unde să prezint materiale și să fac croitorie pe comandă diferit față de ce este pe piață, adică să țin la calitate. Decizia a venit cu multe provocări. Pentru că sunt bărbat, nu mă avantajează să intru în cabină cu clientele, să le văd, să stau la probe. Dar mă pricep să gestionez multe situații și să le fac femeilor pe plac. Și clientele, și croitoresele au stiluri diferite, unele sunt tipicare, așa că am de lucru.”

Cornelia este una din cele opt croitorese care lucrează acolo. Timidă și temeinică, studia atent o rochie când m-am prezentat. Am întrebat-o ce poveste are și am aflat mai întâi că e născută în București și are 35 de ani.

„În copilărie am petrecut mult timp cu bunicii. Îmi aduc aminte de zilele în care bunica îmi croia și cosea manual rochițe. Poate de atunci a pornit pasiunea mea pentru croitorie și s-a concretizat mai mult când am primit în dar o păpușă căreia i-am făcut haine”.

Dacă acasă experimenta lucrul cu hainele pentru păpuși, la școală Cornelia învăța la orele de lucru manual tipuri de cusut, cum să lucreze cu mașina de cusut și cum să deseneze. A început să își dorească să devină designer, dar nu a găsit informații despre ce școli ar trebui să urmeze și s-a angajat într-un loc unde a învățat treptat croitorie.

„Croitoria mi s-a părut provocatoare la început, îmi imaginam că un croitor e un fel de inginer care proiectează o clădire. În același timp, mi-a fost și greu, dar treptat am furat meseria. Am trecut de la etapa în care dădeam semne pe materiale, la cusături de un centimetru, până la cele mai grele operații. Deși doamnele cu care lucram atunci erau ocupate și nu aveau timp să mă învețe, eu întorceam capul în jurul meu, furam mișcări, stăteam după program să exersez pe petice și îmi controlam talpa piciorului până s-a coordonat cu pedala mașinii de cusut.”

Acum, după 13 ani, Cornelia povestește cu ușurință cum se încheie un bust sau o pereche de pantaloni, cum să dai semne pentru a construi pense în funcție de corpuri și de distanțele care se creează sau îmi explică care sunt operațiile complicate. A trecut de la rutina muncii în fabrică, la crearea produselor cap-coadă, iar diferențele spune că sunt mari.

„În fabrică lucrezi la serie, vin tiparele de la sala de croitorie. Poți face mai multe operații sau doar una, depinde cum sunt organizați oamenii. Poți face doar buzunare, clini sau anumite cusături. Ritmul e alert, iar provocările mele în fabrică au fost intense, mai ales când am luat decizii singură, pentru că a trebuit să gândesc multe detalii și să evit riscuri.”

Când a trecut de la fabrică în atelier, cel mai greu pentru Cornelia a fost să lucreze cu materialele, mai ales cu cele fine, pentru ocazii, pentru că avea nevoie de alte tehnici ca să iasă produsele bine.

Spune zâmbind că îi plac lucrurile frumoase, lucrate bine și crede că pentru ele e nevoie de răbdare. Dacă nu ai răbdare, nu poți face lucruri frumoase.

Am întrebat-o ce sfaturi dă celor pasionați de croitorie, la început de drum. Spune că nu are sfaturi, dar crede că atunci când oamenii sunt curioși de un domeniu, acordă timp și descoperă ce le place sau ce li se potrivește. E nevoie de curiozitate, de timp și de răbdare.

Le recomandă însă să se uite la materiale, la texturi, la compoziția țesăturilor pentru că au nevoie să știe ce înseamnă o mătase bună, in, lână sau bumbac. Ar mai trebui să acorde timp studiului pentru conformația corpurilor, să învețe cum să privească un bust, o talie, umeri, pentru a lua corect măsuri sau pentru a face bine un tipar.
Pot lua măsuri chiar apropiaților ca să interacționeze cu diferențele dintre corpuri, mai ales că se schimbă odată cu vârsta, cu greutatea. După toate aceste etape, pot experimenta lucrul cu mașina de cusut, cu tiparul și apoi cu croitul.

Geta, doamna roșcată care m-a îndrumat la intrarea în clădire, lucrează de 20 de ani la Picasso și spune că pe vremuri erau mai multe evenimente ca acum, iar oamenii își făceau mai des haine pe comandă. Sau poate că oamenii au renunțat la hainele făcute pe comandă pentru că sunt multe lucruri aduse din China sau din călătoriile pe care le fac.

„Eu cred că te naști cu pasiunea pentru haine, e în tine. Dar trebuie să vezi și în casă. Dacă mama, bunica se preocupă, se îmbracă, e imposibil să nu moștenești niște ritualuri și să nu le continui. Țin minte că noi aveam lenjereasa la două case distanță și croitoreasa la alte două case distanță. Făceau furouri lucrate de mână, cu broderii și rochii construite după detaliile corpului nostru. Așteptam cu nerăbdare să mergem la ele și să vedem ce mai iese din atelier.
Acum mulți oameni cred că a merge la croitor înseamnă să economisești bani mai mulți. Dar croitoria înseamnă să ai haine făcute special pentru tine. Un croitor investește timp cu tine, cu măsurile tale, cu tiparul tău, cu materiale de calitate, cu un model care să cadă perfect pe corpul tău.”

Iar croitorii sunt pe cale de dispariție. Din ce în ce mai mulți vor să fie designeri, nu croitori.  Am concluzionat împreună cu ele că meseria de croitor înseamnă o muncă de Sisif, iar în paralel trebuie să gestionezi relațiile cu oamenii, o altă muncă de Sisif. Apoi le-am lăsat să lucreze pentru că se auzeau din ce în ce mai multe voci spunând – „Când pot să mai vin la probă?”