Croitoria circulară

14 iunie 2018

Cristina se întorcea la sfârșitul lui 2015, în București din Berlin definitiv. Avea 29 de ani și încercase timp de un an și ceva să lucreze în afara țării, într-un birou cu program fix. Și-a dat seama însă că nu e stilul de viață pe care vrea să îl trăiască pe termen lung și a început să experimenteze pasiuni la întoarcerea în țară. Tot atunci a aflat și despre croitorie circulară.

„Am avut noroc să intru într-un grup de oameni super tari, idealiști, dar cu picioarele pe pământ, împreună cu care gestionez un centru comunitar al orașului. Acolo tot felul de oameni se întâlnesc să discute despre problemele comunității. Și întâmplător am aflat de la niște gagici despre sustenabilitate, economie circulară, croitorie practică. Am devenit interesată de subiect.”

Spune zâmbind că pasiunea pentru croitoria circulară o are de când se știe doar că nu a avut contexte concrete în care să o dezvolte conștient. Când a început să citească despre concept, nu s-a gândit foarte mult la definiții, ci la cum poate da mai multă atenție hainelor sau la cum să le poate salva ca să nu ajungă la groapa de gunoi. A început să construiască haine, să învețe tehnici de cusut, tipare, să fie atentă la ce se îmbracă, ce materiale pune pe ea.

„Țin minte că în 2016, am fost la Berlin Fashion Week și m-a marcat o tipă la o dezbatere. Vorbea despre calificări ale oamenilor în industria textilă, despre materiale bio, muncitori care lucrează după standarde și sunt respectați și despre ce poți să faci dacă vrei să reduci sclavia din țările sărace – unde oamenii lucrează 12 ore pe zi pe un dolar, ca noi să luăm de la H&M un tricou cu 40 de lei. ”

Discursul acelei tipe a rămas în ea și pare că o urmărește acum pe Cristina când predă cursuri de croitorie și upcycling pentru începători la Nod Makerspace. Îi place transformarea oamenilor de la începutul până la finalul cursului.

Cea mai mare victorie o simte când povestește despre o fată care lucra la Zara. „Venise cu încredere la curs spunând că nu o interesează reutilizarea, upcycling-ul și alte teorii, ea vrea doar să își strâmteze hainele primite gratuit de la magazinul la care lucrează. M-am uitat la ea liniștită, am întrebat-o ce vrea să învețe, mi-am văzut de rutina cursului, iar când l-am terminat, m-a sunat să îmi spună că și-a dat demisia, și-a luat mașină de cusut, materiale și haine de la second hand. Nu vrei să știi ce bucurie am simțit!”

Cristina are o atitudine timidă la curs. Spune că încearcă să nu fie intrusivă. Dar le arată entuziasmată cursantelor ce haine a făcut pentru ea, le spune că se simte bine în ele pentru că se mulează după corpul ei, că le are doar ea, iar pe stradă iese în evidență cu ele. Le povestește și despre magazine, despre industria textilă, despre câți oameni sunt implicați în Turcia sau India ca să facă un tricou de 50 de lei. Apoi le lasă pe gânduri.

„Românii nu își pun problema poluării prin aruncatul hainelor la gunoi pentru că nu e în fața lor problema asta. Sunt puțini cei care știu că industria textilă este a doua cea mai poluantă industrie din lume. De aceea, poate nici nu renunță la consumerism. Sau poate au nevoie constantă de recunoaștere, de confirmări, de a fi cool cu lucruri mereu noi, la modă. Apoi, românii sunt obișnuiți să dea bani mulți pe nimicuri. De cele mai multe ori calitatea produsului nu rentează când te uiți cât a costat. Dar unora le place, își confirmă doar că și-au permis să cumpere ceva scump.”

Cristina și-ar dori în viitor să meargă în școli cu conceptul de croitorie circulară. I-ar plăcea să lucreze cu copii și tineri, să îi învețe să coase nasturi la o cămașă sau să îi facă să-și pună întrebări. Ar vrea să lucreze și cu cele două licee practice din București – cel de croitorie normală și cel specializat în lucrul cu pielea, pentru că a avut la cursul de croitorie doi băieți de la aceste licee și i-au povestit că au o singură mașină de cusut, iar atmosfera e cam tristă. Și crede că ar fi nevoie doar de puțină răbdare, de atenție pentru ce faci.

Speră ca în viitor să existe și niște politici publice din partea Guvernului în acest domeniu. Doar o luptă din toate părțile ar schimba felul în care se fac unele lucruri acum în mod abuziv.

„Gândește-te că realizarea unei o pereche de blugi din bumbac implică 7.000 de litri de apă, echivalentul a cât bea un om timp de 5-6 ani. E horror, uită-te la situația din Cape Town, în curând nu vor mai avea apă potabilă. Sau la pesticidele din bumbac. Dacă e produs în cantități industriale pe un teren, terenul acela nu mai poate fi folosit la nimic pentru că are pesticide în el și ani de zile nu va mai crește nimic acolo. Ca să nu mai zic de poluarea care vine din vopsit, călcat, substanțele care intră în apă la spălări și poluează apa dintr-un oraș întreg.

Când hotărăști că nu mai porți haine sau accesorii și le duci la groapa de gunoi, prin arderea lor se emană CO2 și se poluează orașul în care trăiești. Îți faci un rău direct, dar mulți spun cu inconștiență – mare lucru orașul e oricum poluat. Bine că îl mai poluezi și tu!”, zice Cristina.

Și nu e greu să contribuim la reducerea poluării, putem face pași mici pentru noi. Să învățăm să ne reparăm hainele, să investim în materiale de calitate care nu se deteriorează în câțiva ani – materiale naturale, venite de la animale – lână sau de la copaci – vâscoză. Dar de multe ori e greu să convingi oamenii să dea 200 de lei pe un tricou pe care să-l păstreze patru, cinci ani versus 50 de lei pe un tricou care se degradează în câteva luni. Pe termen lung ieși mai ieftin, dar mulți gândesc doar pe termen scurt.

Cinci minute în fața oglinzii ne-ar face să ne dăm seama că putem trăi cu câteva lucruri liniștiți. Sau că e relaxant să coși de mână, să repari ceva, să fii atent la corpul tău sau la cât de bine te simți cu ce porți.

După doi ani de experimente cu croitoria circulară, Cristina nu regretă că a renunțat la urbanism. Crede că acest experiment a făcut-o mai deschisă față de oameni, are mai multă răbdare, învață să explice lucruri și și-a creat o disciplină.

„Acum am o metodă, niște pași de urmat, o gândire mai concentrată. Iar cînd cos chiar nu mă mai gândesc la nimic. Și sunt fericită că a apărut un context ca să scot asta din mine. Am avut noroc, curaj și prieteni care să nu mă lase să renunț la ce vreau să fac”
*
Pe Cristina o găsiți împreună cu o altă Cristina pe Facebook – CristinaCristina. Fac împreună haine și accesorii din materiale reutilizate.