Lui Mihai, hainele i-au provocat de-a lungul timpului o mulțime de nemulțumiri

8 decembrie 2018

*Ne-a influențat sau nu familia felul în care ne îmbrăcăm? Am vorbit cu trei persoane despre asta ca să aflu ce cred.

Hainele n-au fost niciodată subiect de discuție în familia lui Mihai. De aici, a apărut cu timpul un sentiment greu pe care chiar ele, așa cum le-a înțeles mai mult din experiență, l-au ajutat să îl depășească. Reperele vestimentare pe care i le-au dat părinții lui le descoperă abia acum, privind mai atent fotografiile familiei.

Își amintește că cel mai des mama lui era îmbrăcată în fustă, taior și pantofi sau ghete cu toc mic. Lucrând într-o companie, ținuta era normală și obligatorie pentru funcția avută. Deși nu îi trezește nicio emoție felul ei de-a se îmbrăca la serviciu, Mihai vorbește cu plăcere despre o eșarfă de-a ei și despre ce simte uitându-se la câteva poze alb-negru dinainte să se fi născut el.

„Am păstrat și acum eșarfa din mătase grena pe care maică-mea și-o făcuse din materialul rămas din rochia de la cununia civilă. Alături de câteva fotografii din tinerețea ei, mă face să înțeleg că știa mai multe despre haine și despre însemnătatea lor decât am remarcat eu în copilărie, când înaintase deja în vârstă. Cred că a avut un bun gust înnăscut în alegerea croielilor, texturilor, culorilor indiferent de evoluția corpului ei. Dar da, predomina stilul sobru, formal și în cazul ei și al tatei.”

Pe tatăl său, Mihai și-l amintește adesea îmbrăcat la costum, gri, maro sau bleumarin, așa cum impunea tot funcția în companie. „Conta foarte mult felul în care se prezenta profesional. Azi mai trecem cu vederea rigoarea asta, mai ales dacă lucrezi ca mine în afara sistemului corporatist, dar nu țin minte ca tatei să îi fi scăpat. Dovadă că până și în casă purta de multe ori pantaloni de costum și cămașă cu mânecă scurtă ceea ce îi dădea un aer profi, dar ușor hazliu, știind că mama era, de fapt, șefa în familie.”

În toată copilăria, Mihai nu a auzit vorbindu-se despre haine și nici nu își amintește să fi avut multe. Deși a învățat despre sine cu ajutorul lor, hainele i-au provocat de-a lungul timpului o mulțime de nemulțumiri. Prima nemulțumire a fost că hainele au avut tot timpul un rol funcțional, nu și estetic: să țină de cald sau să nu transpire. A doua: realizarea că preocuparea excesivă pentru haine scumpe poate ascunde sentimentul lipsei de valoare.

Primele semne de nemulțumire la adresa hainelor au apărut pentru Mihai în clasele primare și au fost strâns legate de uniforma școlară. „Era urâtă ca noaptea! Și un chin să porți sacou și pantaloni negri cinci-șase ore pe zi: te țineau umerii când încercai să ridici mâna, coatele când voiai să scrii, ți se murdăreau mânecile de la cretă sau acuarele și oricât de mult ți-ai fi dorit să pari prezentabil, tot ca târât prin noroi ajungeai să arăți. Lasând la o parte faptul că erau incomode și cam înghețai de frig sau mureai de cald în ele (în funcție de sezon, vorba aia), cel mai tare detestam că făceau fix ceea ce le spunea numele: uniformizau. Nosce te ipsum dacă poți.”

După ce s-a renunțat la uniforme în școala generală, Mihai a putut veni îmbrăcat cu haine mai comode și mai pe gustul lui, însă cromatic, tot negrul, griul sau bleumarinul au fost impuse de sistem. „Scăpasem de croiala în stil comunist, rămăseseră culorile vremii. Voiam să port roșu, verde, galben, dar nțț!, n-aveam voie. Felul în care arătai nu era nici educat, nici valorizat ca formă de expresie.”

Mai mult decât atât, cămășile și vestele par să fi fost leitmotivul întregii sale copilării, iar asta i-a nivelat și mai mult, spune el, identitatea. „Cămășile și vestele erau obligatorii atunci când mergeam în vizite, la evenimente sau la zile de naștere. Îmi aduc aminte aniversarea unei colege de clasă: când toți ceilalți veniseră îmbrăcați foarte relaxat numai eu purtam cămașă și vestă. Mă simțeam cel mai scorțos de acolo doar pentru că ai mei țineau la stilul formal în mai toate ocaziile”.

În liceu, chiar dacă presiunea unui anumit stil se evaporase și era liber să poarte ce-și dorește, „din cauza mărimilor hainelor, m-am ales cu un complex. Colegii mei începuseră să își găsească haine pe gustul și dimensiunea lor. În schimb eu, fiind scund și slab, nu găseam mărimea S sau XS în magazine, așa că lucrurile pe care mi le cumpăram erau, de obicei, M. Ca să compensez starea de discomfort pe care mi-o creau hainele – și pentru că nu voiam să îi amestesc pe ai mei în poveste -, alegeam produse de la magazine pe care ploieștenii le percepeau „scumpe”. Valoarea lor în bani a fost primul sentiment de valoare pe care l-am trăit, oricât de prost s-a dovedit a fi ulterior.”

Încet-încet, neștiind ce sens ar trebui să capete hainele pentru el, sentimentul de inferioritate s-a perpetuat. „Țin minte că mi-am cumpărat odată o salopetă largă de blugi si niște pantofi imenși, cu talpă tip șenilă, doar ca să îmi arăt mie că I got this. Nu conta că arătam ca o scobitoare într-o măslină. Intenția mea era să dau sens felului în care mă îmbrăcam și, prin el, unei înțelegeri oricât de mici de sine. Drept dovadă, am dat-o și în extrema cealaltă în care mi-am cumpărat o pereche de încălțări atât de fixe încât îmi făceau răni. În mintea mea, arătam bine cu haine sau încălțăminte mai mică, iar de-aici a pornit o căutare exasperată de lucruri care să mă ajute să fac trecerea dinspre funcțional și comod înspre estetic, de la ce mi-a fost dat, impus la ceea ce vreau și aleg.”

În cele din urmă, în facultate, Mihai a început să exploreze și latura estetică a hainelor, când a plecat din țară cu o bursă în Italia. „În Italia se purtau hainele simple, imprimeuri subtile, tonuri calde de bleu, bej, crem. Nu mai zic de texturi și calitatea materialelor. Neștiind ce să port și cum să port, m-am simțit jenat de hainele neasortate pe care mi le cumpărasem înainte de plecare și de felul cum mă priveau colegii la facultate. Cu un efort destul de mare, am intrat în BOX, un boutique padovan minuscul, dar cool, și mi-am luat primul tricou bleumarin simplu, fără niciun brizbriz, și o pereche de pantaloni scurți cu dungi. Plus primii mei teniși Converse. Când am terminat cumpărătura m-am simțit ca un învingător. Aiurea! Întreabă-mă, însă, dacă am învățat ceva din treaba asta?”

La întoarcerea în țară, cu ultimii bani rămași din bursă, Mihai a profitat de apariția mall-urilor în Ploiești și și-a cumpărat prima pereche de blugi Levi’s – pentru că așa văzuse că poartă italienii – și un hanorac de la Gsus Industries de vreo 400 de lei – pe mărimea lui, ca să-și confirme că… se amăgise în tot acest timp: după o experiență personală eșuată în Italia, sentimentul de lipsă de valoare a revenit. „Întoarcerea din Italia a însemnat și terminarea primei mele relații. Mi-am luat un avânt prostesc în a cumpăra haine de la brand-uri scumpe și, fiindcă tot nu înțelesesem că nevoia de haine la prețuri mari era strâns legată de sărăcia emoțională, îmbrățișam superficialul ăsta ca pe o vindecare. De fapt, refuzam inconștient să mă preocup emoțional de mine și mă tratam cu shopping therapy.”

Conștientizarea faptului că asociază hainele cu un pansament emoțional a venit în jurul vârstei de 30 de ani. O ultimă despărțire l-a făcut pe Mihai să își dea seama că nu mai poate căra tot ce acumulase: emoții grele prinse în haine. „Sentimentul de bagaj emoțional a fost cea mai dureroasă revelație, mai ales că îl asociam concret cu dulapul plin de țoale pe care le tot adunasem și pe care nu aveam cum și nici nu voiam să le car. Așa că, într-un impuls de moment, am pus toată greutatea lor în saci și le-am donat. Am păstrat din povestea aia două valize cu blugi, câteva pulovere uni și niște cămăși în carouri, toate negre, gri și bleumarin și am plecat. Cred că despărțirea asta de grosul lucrurilor m-a ușurat de ciclul frustrărilor pe care hainele l-au reflectat încă din copilărie și pe care nu puteam până atunci să îl numesc: sentimentul de neajuns. De bun, de frumos, de deștept etc.”

Acum, Mihai poartă haine închise la culoare, dar au apărut și pete de verde sau portocaliu în garderoba sa. „Am început să diversific mărimile și câteva culori pentru că mai nou mă pot juca cu emoțiile mele. Există mai multă flexibilitate acolo. De ceva timp, îmi place și orice material cu textură, fiindcă văd în el ceva din simplitatea și franchețea pe care zic eu că le afișau ai mei. La fel e și cu cămășile: au o sobrietate cu sens și, deși la 20 de ani le-am refuzat cu încăpățânare, le redescopăr cu entuziasm, mai ales că acum e vorba de o alegere conștientă, nu de circumstanțe. Oricum, am ajuns să cumpăr haine puține și la prețuri decente, astfel încât, în momentul în care se umple șifonierul să le pot dona ușor fără să simt că sărăcesc. Emoțional, mai ales.”

Chiar dacă crede în continuare că hainele au un rol funcțional, acesta a căpătat o altă semnificație. „Cu cât hainele reprezintă mai mult – valoric, numeric, cromatic etc. – cu atât cred că reprezinți tu mai puțin pentru tine. Iar dacă mă uit în urmă, reversul chestiei ăsteia au încercat ai mei să mă învețe atunci când nu au făcut din preocuparea pentru haine o condiție a valorii mele.”

Familia lui Mihai și imagini cu el la diferite vârste: