„Am experimentat tot ce am vrut fără să am parte de reproșuri”

28 decembrie 2018

*Ne-a influențat sau nu familia felul în care ne îmbrăcăm? Am vorbit cu trei persoane despre asta ca să aflu ce cred.

Sandra a primit multă libertate din partea părințior și crede că a fost și este marele avantaj al relației lor. „ Am putut să fac tot timpul ce m-a tăiat capul. Iar legat de haine, singurul „nu” pe care l-am primit a fost legat de preț. Unele lucruri erau prea scumpe câteodată pentru bugetul familiei.”

Își aduce aminte că în copilărie nu prea mergea cu ai ei la cumpărături. A apărut ultima în familie și toate rudele îi trimiteau haine pe care le aveau în casă. Mama ei le tria, iar Sandra le purta. Fiind născută în 88, în București, nu prea putea să facă mofturi. Accepta și purta ce primea pentru că nu erau magazine sau mall-uri în care să se ducă și să spună – vreau asta și asta.

„În unele poze vechi am redescoperit o salopetă raiată albastră pe care o iubeam mult. Avea pe ea cusută o limbă, un nas și doi ochi. Îmi mai amintesc cum tata, un avangardist neînțeles al epocii lor, îi desena haine mamei, iar mama lui i le trăgea la mașina de cusut. Bunicul avea un ritual cu părul meu, obișnuia să mă pieptăne tacticos tot timpul când mergeam la ei acasă. Am mai redescoperit în poze un ghiozdan pe care mama mi l-a cumpărat din Paris înainte să înceapă clasa I-a. Era roșu cu albastru, dreptunghiular, cu două barete. Îmi vine să râd când văd pozele. Eram mică, blonduță, cu breton, durdulie, cu strungăreață. Zâmbeam larg și păream foarte mândră de ghiozdan sau de începerea școlii.”

Odată cu începerea clasei I a început și „lupta” cu dresurile groase. Nu le suporta și era obligată să le poarte fără să înțeleagă cu ce o ajută. Erau dintr-un material gros care îi producea mâncărimi pe piele, veneau mai sus de talie și îi dădeau senzația că se sugrumă. Mult timp după aceea nu a suportat dresuri de orice fel și a refuzat să le poarte. „Un alt lucru pe care mi-l amintesc din acea perioadă e legat de bunica mea, care este o ardeleancă superstițioasă. Îmi cosea inițialele pe toți chiloții și mă punea să îi port pe dos ca să nu mă deoache oamenii.”

Până pe la 14, 15 ani, Sandra nu a mai fost atentă la haine. Spune că era grasă și că primea multe replici pe tema asta. Și-a exersat constant simțul umorului și autoironia ca să nu o mai intereseze răutățile. „Nici nu se mai ajungea la haine, copiii făceau bullying pe alte lucruri.” Ține totuși minte că i-a repetat des mamei că își dorea o pereche de Adidas Superstar cu floricele și, după ce i-a primit, mulți ani i-a purtat constant. „Nu voiam să mă mai despart de ei.” Îi purta cu blugi evazați, cu talie joasă, cu multe tricouri și pe deasupra alegea geci pufoaice sau Parka.

„A, nu ți-am povestit despre balul din clasa a 8-a, când mama mi-a cumpărat pantofi cu toc. Tocul avea maximum 3 cm, dar nu știam deloc să merg cu ei. Eu eram băiețoasă, nu purtam fuste, rochii, topuri. Țin mine că mama a stat cu mine două zile prin casă să îmi arate cum să merg pe tocuri, cum să îmi așez picioarele când stau jos. Cred că atunci mama a fost pentru prima dată ușurată că sunt fată. Un fel de fata ei care s-a născut fată, dar s-a transformat în băiat, apoi a redevenit fată.”

Un alt moment legat de libertatea pe care a avut-o din partea familiei a venit la 16 ani, când a vrut să își facă primul tatuaj. Mama ei și-a dat semnătura pentru ea și a însoțit-o la studio. În timp, au mai urmat două.

În jurul vârstei de 20 de ani, Sandra a trecut într-o altă etapă. Slăbise și purta doar lucruri mulate. Crede acum că voia să recupereze anii în care fetele din jurul ei se machiau și se îmbrăcau feminin, iar ea nu. Abia după câțiva ani de experimente, și-a dat seama că nu trebuie să se îmbrace cu haine mulate – rochii sau fuste scurte.

A început să aleagă haine în care să aibă libertate de mișcare sau în care să nu i se vadă corpul mult. Și-a cumpărat multe haine negre pentru că i se pare că dau o notă curată și elegantă corpului. „Mă simt foarte confortabil în negru. Nu e macabru cum cred unii oameni. Iar alesul de haine la mine vine natural. Cumpăr ce îmi place, e cumva un proces instinctual. Nu stau să mă gândesc acasă, să analizez. Înclin să aleg lucruri funcționale. Părul e singurul cu care încă mă joc. L-am trecut prin toate culorile – mov, alb, verde, roz și toate nuanțele ieșite din culorile menționate. Mi-a luat o vreme să mă obișnuiesc cu lumea care se uită la mine. Țin minte o fază cu mine la Mega Image. Ieșem să cumpăr ceva și eram mov în cap, iar părul era lung. Arăta ca o perucă. Lumea se uita foarte fix la mine și nu înțelegeam de ce. Mi-a luat ceva să realizez – A, Sandra ești mov în cap.”

Pe la 25, 26 de ani, purta des o blană lungă cu petice roz și o geantă care avea păr de ponei fals, iar culoarea era exact ca nuanța părului ei vopsit. „Eram această apariție de care ori fugeai, ori făceai un atac de epilepsie.”

Acum, Sandra cumpără haine simple, în care să se simtă confortabil, sau haine care frizează kitsch-ul. Ține în continuare la negru. Brandurile care îi plac sunt extrem de diferite de estetica ei de zi cu zi.

Iar referitor la întrebarea – dacă familia ne influențează sau nu felul în care ne îmbrăcăm, Sandra se simte norocoasă că a primit libertate din partea părințiilor. Singura „traumă” pe care a avut-o a fost cea legată de dresurile din copilărie pe care le purta obligată și pe care nu le-a suportat până în jurul vîrstei de 28 de ani. În rest, a putut experimenta tot ce a vrut fără să aibă parte de reproșuri sau de sentimente de vinovăție. „Mama râde de mine că suntem diferite. Apar des acasă cu sclipici, paiete, haine cu forme ciudate și de multe ori îmi zice – Mamă, nu pot să mă uit la tine. Dar știu că o zice la mișto, nu e un ton răutăcios. Ce-i drept mama a fost mereu conservatoare la haine și a ales să poarte lucruri în două, trei culori. Eu sunt complet opusul ei, mai în zona tatălui meu. Experimentez, port lucruri kitschioase, dar și lucruri funcționale, sport, comode.”

Imagini din anumite perioade ale Sandrei:

Advertisements